Prefata

A fost odata, ca niciodata, o vie. Au fost de fapt niste oameni cum astazi nu mai sunt multi, iar via a crescut si a rodit pe langa ei.

randul de sus: Radu Grunau, Nuti Turea, Eugenia Grunau, Paul Adolf Grunau, Ella Grunau, Cici Eliade, Dumitru Ciurileanu, jos: Alice Grunau Dimancescu, Ioan (Nelly) Dimancescu

Mai jos este povestea lor, asa cum tatal meu - Radu Mihai Dimancescu - a trait-o in cei mai frumosi ani ai copilariei lui si asa cum a pus-o pe hartie in vara lui 2008.


Alin Dimancescu
iulie 2009

Primele amintiri, universul viei

Am venit pe lume in primavara anului 1929, in casa bunicului meu, profesorul universitar Paul Adolf Grunau. Locuinta era situata in parcul Bonaparte, pe strada Paris la numarul 13, in imediata vecinatate a Pietei Victoria de astazi.

foto randul de sus: Paul Adolf Grunau, [...], Radu Grunau,, Ella Grunau,
jos: Principesa Ileana, Eugenia Grunau, Alice Grunau Dimancescu cu Radu Mihai Dimancescu, Ioan Dimancescu

Reflexele firesti, capatate de mica mea faptura, aflata sub influenta mediului linistit, calm si protector, a celor care ma inconjurau cu sentimente calde de familie, mi-au conturat o constientizare limitata a micului univers de rasfat din aceasta lume privilegiata pentru mine, a anilor 1930, inceput de deceniu prosper. Orizontul de vis al camerei mele s-a extins treptat, incepand cu sunetul inconfundabil al trasurilor si al rarelor automobile care treceau pe strada. 

A urmat trecerea la o noua dimensiune prin captarea unor noi imagini de meleaguri necunoscute mie pana atunci si a unor trairi intense in cadrul vrajit, de un pitoresc aparte, al lumii viticole. Pretextul: deplasarea din Bucuresti la casa si gospodaria de la vie, raiul ce l-a intruchipat acest colt de tara pentru copilaria si adolescenta mea. 

In acea perioada interbelica, deplasarile rutiere intre regiuni si orase se faceau cu precadere pe calea ferata, cu necesitatea de a completa partea finala a calatoriei cu trasura, automobilul fiind mai putin raspandit ca astazi si ne la indemana tuturor. 

Afara de aceasta, o calatorie cu trenul avea farmecul ei privind confortul si prezenta vagonului restaurant, ceea ce pentru mine constituia un miraj special. Asa se face ca am facut cunostiinta cu fascinanta Gara de Nord si cu deplasarea cu clasa a II-a (erau trei clase) prin Ploiesti Sud catre gara Albesti-Muru, situata pe tronsonul Ploiesti – Buzau, la 17 km de Ploiesti. Ajunsi aici, foloseam una din trasurile venite la gara pentru calatorii coborati din tren.

Trasurile conduse de cunoscutii birjari Olteanu, Voicila, Ciusca sau Nabadae veneau la gara parcurgand 4 km (de cele mai multe ori cu clienti care luau trenul) si plecau regulat spre podgoriile din Valea Mieilor sau Urlati, pline cu membri familiilor din Bucuresti sau Ploiesti. (in gara la Albesti-Muru/1934) 

Descinderile mele la Via Grunau din Valea Mieilor erau de-a dreptul spectaculoase. Parcurgand vadul Cricovului Sarat in dreptul satului Albesti-Paleologu sau folosind alta varianta, se traversa soseaua nationala, apropiindu-ne subit de poalele dealurilor brazdate de podgorii, de vai si creste ce se reunesc. Verdele dominant al plantatiilor viticole, disciplinat geometric pe randuri, razoare si poteci se impestriteaza armonic cu acoperisurile rosii ale cramelor si conacelor mai mari sau mai mici. 

Sunt imagini ce delecteaza privirea spre Valea Calugareasca, Valea Mieilor sau Urlati. Drumul ajunge la o raspantie de cai. Aici era situat un mic magazin mixt, “La Mitica‘ncurca lume”, unde drumetii opreau pentru o legatura de covrigi sau pentru cate un pahar din “nectarul viilor”. Mai existau un centru volant de reparat biciclete si cel mai important, postul telefonic, unic pe toata zona viticola. Pe o raza de 2-3 km se primeau aici avize pentru cate o convorbire solicitata de rudele si prietenii din Bucuresti sau Ploiesti. Unul din baietii lui Nea Mitica incalecand o bicicleta (pe deselate) sosea la conac si inmana preavizul de convorbire cu specificatia de a veni peste 3 ore la telefon. De “La Mitica’ncura lume”, inaintand in zona de panta a podgoriilor, se deschideau trei drumuri: doua pe crestele dealurilor iar al treilea pe valea dintre ele.
Drumurile situate pe culmi erau de un rar pitoresc, avand o delimitare continua pe parti, formata din uluci si garduri ale multiplelor proprietati viticole, asezari curate, vesele si cu farmec provincial, cu crame, casute si chiar conace stranse spre drumeag. In spatele curtilor, deschizandu-se pe ambele parti ale drumurilor, erau pante rapide, descendente, cu plantatii de vii aliniate pe araci. Drumurile aveau latimea unei carute, docar sau vehicul. Din loc in loc trecerea se largea in dreptul portilor laterale, pentru a inlesni circulatia ocazionala din sensuri opuse. Aceste drumuri minunate poarta numele generic de “slemne”. Dar astfel de drumeaguri avand schimbarea de decor dupa fiecare cotitura erau situate si pe firul vailor care colectau pantele adiacente. Ele se diferentiau printr-o oarecare supralargire fata de slemnele amintite de pe creste, fiind delimitate la fel ca cele de creasta, cu ulucile intrerupte numai de prezenta portilor. Specific pentru ele era infundarea drumului acolo unde se termina si valea dintre dealuri.
Revenind la descrierea sumara a celor trei directii formate de raspantia situata “La Mitica’ncura lume”, voi enumera cateva proprietati marcante ca stil pitoresc sau ca anvergura de gospodarii viticole.
(1) Privind de la stanga spre dreapta, spre cota cea mai inalta (punctul trigonometric Schiau) se zareau via Baicoianu, via Constantinescu, via si vila cu platformele asfaltate Aurica Mateescu si alte zeci de proprietati, pozitionate pe slemnele crestelor ce deverseaza in final spre Valea Claugareasca, precum viile Fernic, Dukee si via Haret.
(2) Drumeagul median situat pe fundul vaii se croia in spatele carciumii “La Mitica’ncura lume” si avea incepand din raspantia mare proprietatea familiei Babes cu pretentioasa vila in stil brancovenesc si instalatiile viticole aferente compuse din pivnite, crame si alte acareturi, toate apartinand firmei vestitului restaurant de pa Calea Victoriei din Bucuresti: Babes si Rasnoveanu. In continuare se succedau viile si conacele lui Bujor si Mihaela Condeescu, ale generalului doctor Georgescu, o mica bisericuta si alte proprietati mai modeste, printre care via si gospodaria Elenei Clucereasa, situata chiar la fantana din raspantie.
(3) In fine, in dreapta rascrucii, se zareau, urcand pe drumul tipic de slemne, perspectivele adanci ale unor imagini fascinante, orientate esalonat spre munte. Pantele abrupte de vii merg spre Valea Pietrei, Podul Florilor, Jercalai pana spre codrul Verbilei. Se remarca viile, cramele si vilele proprietatilor: Greceanu, Liloiu, Badoi, Visarion, Slavescu. Si in special via si constructia originala, cu tenta fantastica, o mixtura de stiulri, vila realizata de colonelul erou al primului razboi mondial - Malamuceanu. Constructia are cand aspectul unei fortarete, cand stilul elegant al unui mic castel, cand alura enigmatica a unui observator astronomic. La fel si gradina sa, amplasata spre o panta deversanta rapida, era garnisita cu mici esantioane de stanci, tufisuri alpine si brazi, fiind pavata cu lespezi neregulate de piatra.

Reluand, in drumul nostru catre via Grunau am plecat din gara Albesti-Muru, am traversat soseaua nationala si am patruns in Valea Mieilor, lasand in stanga ulucile aliniate ale viei ministrului Bejan. Depasind amintitului popas al drumetilor de “La Mitica’ncurca lume”, cu raspantia celor trei drumuri, orientate spre panta abrupta a dealului, drumul mare vicinal coteste brusc la dreapta. Aici se casca amenintatoare o prapastie uriasa in largime, cu adancuri abisale pentru perceptiile mele de atunci. Prapastia evoluase ca proportii intr-un mod cat se poate de real, modelata de ploile puternice, torentii vijeliosi si probabil de alunecari de teren. In amintirile oamenilor batrini, legate de jocurile cu sania din iernile inzapezite ale copilariei lor din primul razboi mondial, amenintatoarea prapastie era doar o soava adanca. Drumul se indrepta, inevitabil, spre un pod urias din lemn, cu picioare masive. Pe structura sa se strecurau trasurile incarcate venite de la gara, faetoane, sarete sau care cu boi, arareori cate o masina sau un autocamion cu butoaie, toate asteptandu-si randul cand se intalneau venind din sensuri opuse. Colosul din lemn suferea trepidatii care se amplificau cu vibratiile surde, dar ritmice ale unei improvizatii din plase de sirma montate pe suporti ancorati, suporti care sustineau cea mai de pret traversare a giganticului gol - conducta de petrol ce pulsa aproape continuu, dinspre sondele Urlatiului spre rafinariile Ploiestilor.
Traversand podul, patrundem in ultima parte a Vaii Mieilor, inainte de a traversa vadul Cricovului Sarat. Raul, patruns in sfarsit in relieful campiei, se va relaxa dupa un ultim larg cot. Coborand sensibil cota terenului, drumul vicinal va insoti pe dreapta ulucile viei si locuintei cramelor generalului Condeescu, intrerupte numai de amplasarea monumentui istoric Putul Frumos, o fantana protejata cu arcade si cupola pictate, un vestigiu supus degradarii si implacabil uitarii. In stanga, pe rand, drumul trece pe langa proprietatea consilierului regal general Tomescu urmata de cea a procurorului ploiestean Enescu. In sfarsit, tot pe stanga se afla modesta casuta a birjarului de trasura Nabadae. Apoi se croieste discret un drumeag oblic spre una din pozitiile frontale ale dealului propriu-zis ce parca tocmai aici a hotarat sa se separe de porumbul sesului din lunca Cricovului Sarat. Drumeagul lateral pomenit se defineste la inceput foarte stramt, in limitele unei vehicul si este impregnat puternic in relieful dealului. Pe taluzurile laterale se disting urmele evidente ale unui vechi cimitir, relicva a unui eveniment dramatic - ciuma lui Caragea. Se remarca prezenta la bifurcarea drumurilor a unei cruci de piatra amplasata pe o mica colina (datata cu o inscriptie cu litere slavone – atestare istorica a ciumei lui Caragea Voda, cand si-au gasit fulgeratorul sfarsit mii de oameni din regiunea Urlatiului, inmormintati aici, intr-o zona izolata. Astfel, drumeagul delimiteaza spre drumul mare vicinal pe care se face circulatia carelor si trasurilor (calatorilor), ultima proprietate inaintea vadului Cricovului, inainte de patrunderea spre Urlati, reprezentind via Eforiei Asezamintului Spitalului Brancovenesc din Bucuresti, cu toate anexele unei gospodarii viticole. Urmeaza lunca, pe alocuri impadurita, a Cricovului Sarat, marcand aceasi proprietate.
La confluenta drumului mare vicinal cu drumul croit pe diagonala despre care s-a relatat si care deservea viile, erau situate casele si cramele apartinand podgoriilor profesor unversitar Paul Adolf Grunau, ale familiei D.D. Eustatiu si Titica Eustatiu. De la vadul Cricovului Sarat care venea sclipind bizar, serpuind spre ses cu pete apreciabile de pacura reziduala de la schelele situate in zona superioara a raului, drumul mare vicinal depaseste vadul intrand in Arionesti, suburbie a Urlatiului, loc de unde venea mare parte din forta de munca pe perioada muncilor viticole. Astfel, trasurile goale, usurate de podgoreni sau de vizitatorii lor veniti cu trenul la Albesti-Muru gara pentru a descinde la conacele din Valea Mieilor, se reintorceau dupa o cursa de 4 km in veselul targ al Urlatiului, care treptat lua aspectul de mic orasel. Activitatile viticole mergeau cot la cot cu dinamica intereselor si efervescenta exploatarilor petroliere.

Proprietatile Eustatiu – Grunau, Paul Adolf Grunau si familia

Cele trei proprietati viticole, care functional motivau accesul la artera vicinala despre care am pomenit, au fost reunite prin cumpararea de suprafate dispersate si complementare, de catre acelasi proprietar din Craiova, magistratul Dumitru Eustatiu. Dupa anul 1907 (imediat dupa preluarea lotului) acesta a facut forme juridice prin care facea partajul suprafetei totale de 30 pogoane vie si 2 pogoane padure. Motivul determinant al partajului survenit era cauzat de faptul ca din pricini de sanatate, el nu se putea desprinde de Craiova si implica in activitati viticole curente.

Astfel, pornind din drumul vicinal, primele 10 pogoane de vie le va mosteni ca dota cel mai mic dintre copii - Eugenia Eustatiu.
Aceasta se casatoreste in anul 1892 cu inginerul silvicultor Paul Adolf Grunau din Bucuresti, devenit mai tarziu profesor universitar.

(foto: Eugenia si Paul Grunau)

Mai departe, spre interiorul frontal al dealului - Mitita Eustatiu - fratele mijlociu ca etate, mostenise alte 12 pogoane de vie cu locuinta, pivnita si acareturi, spre deosebire de sora lui care nu avea o casa pe teren.
In sfarsit, cel mai mare dintre fratii mostenitori - Titica Eustatiu - primea sase pogoane de vie si paduricea de 2 pogoane precum si o vila cocheta, crama si pivnita (sub casa, pe coasta).

Inca anterior primului razboi mondial, Eugenia Eustatiu devenita Grunau, impreuna cu sotul ei Paul Adolf prosperau ducand o viata unita si foarte chibzuita. Reusesc in paralel sa realizeze o adevarata performanta. Sa construiasca la Bucuresti, pe strada Paris nr.13, (atunci Aleea Blanc) o casa foarte incapatoare, cu un stil remarcabil, avand noua camere, living si dependinte. In acelasi timp sa realizeze la Valea Mieilor, langa Urlati, o vila cocheta si practica. La inceput semisezoniera (se va extinde ulterior si va fi adaptata conditiilor de iarna) formata din 5 camere, o terasa inchisa, dependinte. Vila avea o pivnita din zidarie cu bolti de caramida si o crama moderna, inglobata in centrul constructiei. In paralel, familia a construit o crama separata, din lemn de stejar, pentru procesul primar al vinificarii si pentru depozitarea utilajelor anexe. S-a mai construit si o casa a vierului (vechilul) din 2 camere plus toate acareturile necesare unei mici gospodarii.

Aceste reusite pe plan administrativ au fost armonizate prin aparitia a trei copii in opt ani: Gabriela/1894, Radu/1897 si Alice/1903, fapt care va justifica “botezarea” vilei si a viei cu numele de “Radalicella”.

(foto: de la stanga la dreapta: Alice, Radu si Gabriela (Ella) Grunau)

In anii aceia toata Valea Mieilor era ca si mai tarziu ne-electrificata, seara aprinzandu-se lampi portabile cu gaz, singura lampa fixa fiind o uriasa lampa plafoniera, tot cu gaz, montata in veranda inchisa.
Incalzirea era rezolvata cu lemne in sobe din teracota.
Pe toata Valea Mieilor, problema apei curente si a canalizarii era, ca si acum de altfel, un deziderat. Apa potabila si menajera era adusa cu sacaua, tractata manual pe drumeagul dintre cei trei Eustatii tocmai de la paduricea situata la via lui Titica Eustatiu. Ulterior, apa depozitata intr-un hardau la gospodaria Paul Adolf Grunau era repartizata la cele 3 “lavabouri” din interiorul vilei.
Cat priveste toaleta, aceasta functiona intr-un cochet chiosc din lemn cu jaluzele si acoperis din tabla.
Apa colectata de burlane la ploi era depozitata in 4 tuburi prefabricate din beton situate la colturile casei. Astfel, apa era folosita pe parcursul anului la prepararea solutiei de piatra vanata pentru cele 3 stropituri ale viei cu calimaxuri/vermorele.

Mai era si o casa separata – la 100 de metri in vie alcatuita din 2 camere construita din caramida, acoperis din tabla si priciuri colective pentru dormit precum si o soba mare, incalzita cand era cazul cu vita de vie, uscata. Aici erau adapostiti oamenii (barbati si femei) adusi ca mana de lucru din satele de pe Cricovul Sarat la muncile viticole, pe o perioade de 10-14 zile. Constructia era numita uzual “Casa Oamenilor”.

Alice Grunau, se casatoreste in 1928 cu capitanul Ioan Dem. (Nelly) Dimancescu, ofiter la Vanatorii de Munte si absolvent de studii universitare de educatie fizica la Springfield College/USA (1926), veteran al primului razboi mondial. Vor avea doi copii: Radu Mihai/1929 si Alexandra (Sanda) Teodora/1934. In 1944, Alice se recasatoreste cu ing. Casin Popescu (nascut 1917) cu care l-a avut pe Vlad Calin Andrei/1943.

Unicul fiu al lui Adolf Paul Grunau, maiorul Radu Grunau de la Regimentul de Cavalerie 4 Rosiori Regina Maria (formatie de elita a Garzii Regale), in 1938, la 41 de ani, se casatoreste cu Viorica Bratianu cu studii universitare, fiica unor mosieri din Badulesti (Arges-Dambovita). Din mariajul lor s-au nascut Alexandra Maria /1941 si Paul Radu Grunau/1943, a caror copilarie si adolescenta, spre deosebire de cei trei veri ai lor (Radu, Sanda si Vlad), a fost legata mai mult de leaganul traditional al familiei boierilor Bratianu din Badulesti decat de via Radalicella.

Cel de al treilea vlastar al lui Paul Adolf Grunau cu Eugenia Grunau - Gabriela Grunau - respectiv si cea mai mare in etate din cei trei urmasi, a fost si cea mai eficienta prin contributia ei afectiva si trairile sentimentale avute. Fiinta sensibila, cu preocupari estetice si inclinari deosebite fata de practicarea picturii peisagiste, Gabriela nu se va casatori.

(Lunca Cricovului - acuarela de Ella Grunau / 1917)

Si-a desfasurat viata linistita in casa parinteasca in strada Paris 13 si dupa nationalizare (1948-1952), cand familia Grunau a fost evacuata fortat, a primit sa locuiasca in casa lui Alice Grunau (divortata intre timp de Casin Popescu) din strada Aviator Sanatescu nr. 50.

Dupa 1920, Paul Adolf Grunau a cumparat de la veciunul sau Nabadae, situat in vestul amplasamentului viei Grunau, 2 pogoane de vie situate langa drumul vicinal, de aceeasi parte. Suprafata viei Paul Adolf Grunau din Valea Mieilor ajungea la un total de 14 pogoane.

De asemenea, imprumutand mentalitatea si spiritul tehnic exigent cu care se rezolva eficient in domeniul silvic orice fenomen de eroziune sau inundare de teren prin efectul apelor pluviale sau al torentilor, Paul Adolf Grunau a transpus prin analogie lucrari de baraje, intariri de teren sau protectii preventive pe directiile zonelor vulnerabile. A realizat indiguiri sau ramforsari de piatra, impletituri cu nuiele groase sau material lemons. Astfel, disciplinand natura, Paul Adolf Grunau si-a exersat si rezolvat problemele viticole preventive prin adaptarea profesionalismului invatat si practicat la tehnica forestiera, pe parcursul stagiilor din Germania si Franta.

Profesorul inginer Paul Adolf Grunau incepuse sa-si desfasoare vocatia silvica preocupat de a ridica stacheta exigentei si virtuozitatii in miscarea forestiera romana dand startul invatamantului de specialitate la nou infiintata Scoala de Silvicultura de la Branesti (1893).
In acelasi an se deplaseaza pentru un stagiu profesional de un an la Chambery in Savoia (sud estul Frantei). Aici activeaza ca atasat al conventiei forestiere locale. Tot aici se naste si Gabriela, primul sau copil.

Intre 1893 si 1907 Paul Adolf Grunau activeaza cu multa pasiune ca gospodar, staruind sa-si doteze Scoala de la Branesti cu o padure, pentru aplicarea metodologiei occidentale pe meleagurile noastre. Reuseste sa inglobeze padurea Pustnicu 620 ha (1902). Padurea reprezenta pentru Paul Adolf Grunau procesul unei metamorfozari spre o viziune moderna, cu linii deschise, drumuri pietruite, arborit, rasarit si regenerat, exploatari ingrijite, terenuri ameliorate, desecate si fixate, tehnica insamintarilor s.a.

Inainte de 1893, Paul Adolf Grunau a functionat ca atasat la Circumscriptia Silvica Bucuresti-Sinaia. Amintiri personale, ascultate “pe vin” de la fiica sa Gabriela Grunau vorbesc despre plimbari cu trasura ocolului Silvic Sinaia, vizitiu fiind un padurar. Se mergea pana la vama de la granita situata la extremitatea nordica a Predealului. Aici, cu un bacsis acordat granicerilor se depaseau limitele tarii pentru a savura “o halba de bere” pe teritoriul imperiului Austro Ungar.
Dupa 1907 Paul Adolf Grunau este numit sef al Serviciului Plantatiilor din Directia Tehnica a Administratiei Forestiere a Statului.
Publica "Istoria invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manualul silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

'42-'43

In toamna anului 1942, Alice Dimancescu, iubita mea mama, se desparte de tatal meu, Nelly Dimancescu. Transformata profund ca traire spirituala ca urmare a unei pasiuni reciproce, compatibile pe multiple planuri, se va casatori cu tanarul inginer Casin Popescu - prieten si protejat al familiei.

Renegata un an de zile de familie pentru acest pas, Alice se retrage, autoizolandu-se impreuna cu fiica ei Sanda/Teti care avea 8 ani. Ramane toata iarna la via din Valea Mieilor, pe care o administreaza cu delegatia fratilor (Gabriela si Radu Grunau). Zilele splendide ale unei toamne nostalgice si ruginii – pline de rodul naturii, se curma prin instalarea unei ierni aspre si lungi.

Mama si fiica petrec acest episod “hibernal” in tovarasia Molditei si a puilor ei, Spritz si Bobb - dulaii nostri. Alaturi si de misterioasa Tubby si de Mitzi-Matzi-Tutzi-Mutzi o pisicuta blajina si jucausa, care din pacate avea sa fie sfasiata la aparitia primaverii de cei trei caini infometati dupa o iarna grea.

A venit si vacanta mare a lui 1943. Teti a dat in particular (fara sa frecventeze) la Urlati a doua clasa primara, iar eu am absolvit cursul inferior la Liceul Titu Maiorescu, dand examenul de capacitate.

Vin zilele calduroase de vara cand aveam sa ma bucur din plin de biciclete si de prietenia copiilor din vecinatatea viei noastre: Viorica si Niki Voichita din Ploiesti.

Azi, 2 iulie 1943, zi caniculara, am adus cu bicicleta presa de la Urlati si pe drum am rasfoit ziarele. Se aniverseaza un an de cand generalul german Erich von Manstein, devenit maresal, a cucerit in Crimeea cea mai mare fortareata asediata si nemtii serbeaza caderea Sevastopolului.

O vizita la vie

In vacanta de vara eram tot la vie. Intr-o memorabila zi de 1 august 1943 am fost solemn insarcinat de mama mea, devenita acum si in acte Alice Grunau Popescu, sa ies cu bicicleta pe Valea Mieilor pana la soseaua nationala Ploiesti-Buzau. Trebuia sa o intampin pe Domnita Ileana, nasa mea, care venea insotita de secretarul particular “Herr Bitterman” la bordul Hudson-ul visiniu decapotabil cu cauciucuri albe Banloc. Urma sa ghidez de pe bicicleta masina in traversarea imensei prapastii, pe podul masiv din lemn subred si sa ne inscriem pe ultima parte a drumului care ne aducea in curtea proprietatii Grunau (vila Radalicella).
Domnita urma sa il vada pe al treilea copil al mamei mele, Vlad Calin Andrei, nascut in iulie 1943. Urma sa ii devina nasa, in continuarea aceleiasi traditii prin care in 1929 si 1934 eu si sora mea, Teti, am devenit finii Domnitei.

In aceeasi zi de duminica, la orele 10 dimineata, fusese programata inaugurarea festiva a unei gradinite la Ploiesti, in prezenta doamnelor Maria Antonescu (sotia maresalului) si Veturia Goga, exponente ale Consiliului de Patronaj. Domnita Ileana avea in program sa ia parte la festivitate, dupa care urma sa-si onoreze promisiunea fata de vechea si buna ei prietena, Alice Grunau. Prietenia avea la baza colaborarea si activitatea armonioasa in sanul Asociatiei Crestine a Femeilor (ACF), a carei presedinta de onoare devenise Domnita in 1938, la moartea Reginei Maria.

Deplasandu-ma la punctul convenit pe soseaua nationala eram mandru de misiunea mea de calauza mobila, calare pe bicicleta cea noua, un Diamant cumparat acum un an de zile de catre tatal meu de la Cartea Romaneasca. Eram foarte atent sa nu-mi scape privirea de la masinile care treceau, asteptand Hudson-ul Domnitei, pe care il cunosteam bine din minunatele vacante petrecute la Castelul Bran, cand eram invitati in fiecare vara, cate o luna.
In fine, am fost identificat cu mare punctualitate la ora prevazuta si dupa salutul de rigoare am intrat pe Valea Mieilor. Am depasit celebrul pod in vesnica vibratie, ruland incet si cu atentie si dupa ce am lasat in urma Putul Frumos ne-am inscris in drumeagul lateral, tot timpul avand, spre fala mea, pozitia de cercetas mobil in fata augustei limuzine.

Dupa ce automobilul a fost parcat la umbra deasa a perdelei de thuya ce flanca una din lateralele vilei, distinsii oaspeti au patruns in casa fiind intimpinati cu un puternic sentiment de devotament, respect si prietenie de catre mama mea si de catre surioara mea iubita, Teti, care avea atunci 9 ani. Discutiile s-au centrat, cum era si firesc, in jurul fiintei nou aparute pe lume, fratiorul nostru Vlad Calin Andrei, nascut luna trecuta.

Domnita precizase celor de fata ca oficierea festivitatii de deschidere a gradinitei de la Ploiesti, programata pentru acea dimineata, fusese anulata intempestiv datorita atentionarii facute de apararea pasiva germana din spatial aerian al Europei meridionale si de sud-est, privitor la un potential atac aviatic a fortelor strategice aeriene aliate. Acesta ar fi fost posibil prin decolarea avioanelor din Benghazi din Africa de Nord si viza printr-un raid de mare anvergura bombardarea sudului Germaniei sau eventual a spatiului aerian balcanic. In orice caz, invitarea oficialitatilor se contramandase.

Aici trebuie sa mentionez ca in urma cu 2-3 saptamani eu si Teti fusesem invitati de catre tatal nostru, col. Dimancescu, la Sinaia. Am fost placuti surprinsi de cadoul pe care ni-l facuse, un urias drapel romanesc lung de peste 10 m si lat de 1 m. Era adus de la Breaza, centru MTR (Munca Tineretului Roman - organizatie paramilitara care construia sosele, poduri, viaducte) unde tatal meu era comandant.

Asadar, revenind la ziua de 1 august 1943, am gasit prilejul mai mult decit nimerit sa fixez chiar atunci pe fatada principala a vilei Radalicella acest drapel.
Atras fiind in curte de prezenta splendidei limuzine decapotabile, eram fascinat de examinarea cadranelor de bord ale automobilului, cand am tasnit afara din masina strivit fiind de zgomotul asurzitor al celor doua avioane cu 4 motoare ce zburau incredibil de razant, incat am crezut ca intra in acoperisul casei. Ca perceptie instantanee am retinut in mod straniu profilul crispat al pilotilor ce strabatea prin ochelari. Aviatorii pareau hartuiti si amenintatori in acelasi timp. Nu aveam pe moment capacitatea de a distinge ce se intampla si cine sunt, cui apartin cele doua gigantice avioane aparute ca din senin dintre dealuri, dand proportii neverosmile surprizei si nesigurantei. Am alergat in casa cu proaspetele imagini si cu dorinta de a informa pe cei prezenti de ce vazusem.

Nu aveam de unde sa stiu ca simultan astfel de grupuri izolate de avioane de bombardament se strecurasera tactic pana in mijlocul rafinariilor petroliere din zona aparata de nemti, la Ploiesti, navighand la un plafon foarte coborat, urmand cursul apelor curgatoare Prahova, Teleajen, Cricovul Sarat sau printre dealuri, devenind astfel invulnerabile fata de sistemul radar german si fata de baloanele captive, inclusiv fata de inelele concentrice ale bateriilor anti-aeriene germane.
Ulterior s-a stabilit si confirmat din surse oficiale ca 174 de super fortarete strategice americane (B 24 Liberator) aflate sub comanda generalului Lewis Brereton decolasera din Libia (de pe aeroporturile recent eliberate de fortele armate britanice) si fusesera reperate de sistemul de siguranta german din Marea Mediterana. Avioanele au fost urmarite pe traseul lor spre Europa Centrala si Meridionala – patrunzand in spatiul muntos al Iugoslaviei de unde nu au mai fost semnalate. Printr-o schimbare tactica de directie, avioanele au reaparut surprinzator in zona subcarpatica a Romaniei aplicand deliberat formula dispersarii si zborul la mica altitudine pentru a se apropia neidentificate pana la obiectivele vizate din jurul Ploiestiului.

Revenind la intrarea mea in casa, Domnita Ileana m-a intrebat esentialul, care mie imi scapase: cum erau avioanele ca descriere, nu pilotii… Abia atunci, apeland la memorie (inregistrasem, dar nu selectasem, pentru mine fusese nesemnificativ) am spus ca avioanele erau kaki si cu o stea mare alba pe fuselaj.
Domnita a zimbit grav, precizand ca sunt avioane americane, in premiera in Romania, adaugand ca le recunoaste din vest, de la bombardamentele americane asupra Germaniei (1942-1943) cand lansasera atacuri si asupra Vienei (Austria era anexata Germaniei la acea data).

Afara, din directia Ploiestiului (aproape 20 de km), se auzeau explozii repetate care au incetat destul de repede. Dupa aceea au aparut incendii extinse care au durat toata noaptea, pana a doua zi.

(bombardierul B-24 / The Sandman, pilotat de Robert Sternfels, apare dintr-un nor de fum in timpul operatiunii Tidal Wave)
fotografie surprinsa Jerry J. Jostwick, singurul cameraman militar supravietuitor al misiunii; sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

S-a evaluat de catre specialistii si analistii vremii ca distrugerile si pagubele la obiectivele militare atinse au depasit la un loc cele 29 de incursiuni aeriene ulterioare din 1944, incursiuni ce vor porni de la avioane decolate din Italia/Foggia. Pierderile super-fortaretelor americane au fost insa pe masura. Operatiunea - denumita Tidel Wave - tintind Ploiestiul si zonele petrolifere aferente fusese in amanunt pregatita prin antrenamente asupra unor machete amplasate in desertul Libiei, reprezentand rafinariile Ploiestiului. Din cele 174 de fortarete plecate, 54 au fost doborate deasupra Romaniei, iar alte cateva zeci nu s-au mai intors la baza fiind avariate sau doborate pe parcurs. Nebeneficiind de un aeroport situat pe continentul european, incercarea s-a dovedit lipsita de pragmatism prin prisma pierderilor suferite de avioanele americane.

(rafinarie din Ploiesti in flacari; se pot observa structuri de camuflaj in jurul instalatiilor; sursa:

http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

Dupa 8 luni, in perioada 4 aprilie 1944 - 23 August 1944, avioanele americane, decoland din Italia, zona cucerita de trupele aliate debarcate, au reluat raidurile asupra Romaniei. Aeroportul Foggia, anterior folosit de Luftwaffe, fusese cucerit de Armata a 8-a britanica.
De data aceasta s-a folosit tactica “covorului”, a zborului la mare inaltime, escadrilele protejandu-se reciproc in lupta printr-o dispunere supraetajata si flancata. Astfel, se explica sacrificarea victimelor omenesti si a bunurilor civile in dauna eficientei procentului de distrugere a obiectivelor militare. Aceasta schimbare tactica a aviatiei anglo-americane a fost impusa de redutabila artilerie antiaeriana din zona Ploiestiului (Divizia 5 AA - Kuderna) si de experienta anterioara din 1943. De cele mai multe ori fortele aeriene americane care bombardau zona insumau peste 1,000 de aparate. Avioanele de vanatoare americane, avand autonomie de zbor mai redusa, protejau bombardierele numai pana la intrarea in spatiul aerian romanesc.
Zborurile deasupra Ploiestiului erau cotate si retribuite superior catre pilotii americani. Pe timpul noptilor, raidurile asupra Ploiestiului erau realizate in zboruri izolate de catre Royal Air Force (RAF).

Acum a venit toamna lui 1943. Sunt gazduit pe timpul anului scolar in minunata casa a amintirilor mele, casa din Paris nr. 13 din parcul Bonaparte, unde de fapt ma si nascusem si copilarisem pana in 1934. Atunci ma mutasem in casa construita de parintii mei, in strada Aviator Sanatescu, la nr. 50.

Iarna '43-'44 a trecut pe nesimtite si traiam fara sa constientizam gravitatea evenimentelor. Bucovina de Nord fusese cucerita din mers de catre armatele tavalugului sovietic, aflate in ultima etapa a unei ofensive prelungite, oprita abia in fata Iasiului. Frontul se stabilizase printr-un “respiro” ce se parea a se prelungi, instaurandu-se de fapt linistea de dinaintea furtunii.

Intamplari dramatice

Era inceputul lui septembrie '44, la 4 zile de la data de 29 august cand se dadusera luptele amintite mai sus. Unchiul meu (fratele mamei mele), colonelul Radu Grunau, comandantul Regimentului 9 Calarasi era cantonat in zona Ploiestiului pentru paza zonei petroliere, avand resedinta de comandament la Tintea. Venise cu 3 luni mai inainte ca urmare a retragerii pe mare, de la Sevastopol la Constanta, a ultimelor trupe din ariegarda care evacuase Crimeea.

Nu se mai stia nimic legat de efectivului de 100 de soldati inapti cantonati in satul Cioceni (8 km de calea ferata Albesti-Muru), pe mosia familiei boieresti Botescu.
Colonelul Radu Grunau a ordonat ca o grupa de 10 soldati putermic inarmati (automate Orita) sa execute de urganta o dubla misiune. Sa verifice starea detasamentului aflat la marginea satului. Dar sa si afle ce s-a petrecut cu proprietatea viticola de la Valea Mieilor si in special cu noi, cei din familia sa, in urma inaintarii trupelor sovietice.

Cei 10 soldati si locotenentului Vidrascu, secondat de un adjutant TR pe nume Radu Patrulius (arhitect din Bucuresti) s-au imbarcat intr-un camion militar Opel Blitz. Au strabatut drumul spre Albesti-Paleologu, in contrasens cu fluenta inaintarii sovietice, pentru a ajunge mai intai la via noastra din Valea Mielor. Dupa care urmau sa ajunga la Cioceni si mai apoi sa se intoarca la Tintea, langa Ploiesti.

In acea dimineata, am intrat pentru scurta vreme in alerta. Pe drumeagul lateral ce urca la viile Grunau si Eustatiu, duduia motorul unui camion militar ce se angajase hotarat pe panta ascendenta, parand ca anunta in premiera aparitia nefasta a sovieticilor.
Nu mica ne-a fost mirarea, rasufland usurati, atunci cand toti ai familiei (Alice-mama, Casin Popescu - cel de al doilea sot al mamei si subsemnatul) impreuna cu personalul auxiliar am salutat si imbratisat cu vadita simpatie patriotica sosirea fortelor romanesti, care pe moment ne-au redat siguranta si calmul care in ultimul timp ne parasisera.

Ne-am hotarat sa nu pierdem timp si sa vedem ce aveam de facut. Avand deoacamdata drum comun, ne-am imbarcat laolalta in autocamion, atat militarii, cit si mama, Casin si subsemnatul si am demarat indreptandu-ne spre vadul Cricovului in intentia de a nu intra in Urlati, ci de a vira la dreapta in Arionesti si in soseaua Urlati – Albesti, ca ulterior sa traversam soseaua nationala prin prin punctul de intersectie si sa vizitam in final gradina de zarzavat de la Cioceni.

Ajunsi la vadul Cricovului, o patrula de sase cazaci calari ne intercepta drumul venind in galop sustinut, semn ca erau in misiune. Ne-au somat sa ne dam jos din autocamion si sa le dam in primire masina. Unul din ei s-a suit in masina cu pretentia de a merge spre comandamentul sovietic din Urlati.
Atunci s-a petrecut o rectie spontana a locotenentului Vidrascu, aflat si el tot in cabina. Cei 10 ostasi si adjutantul Patrulius nici nu s-au gandit sa se dea jos si si-au indreptat agresiv pistoalele automate spre cazaci. Soferul camionului a demerat si a fortat trecerea vadului chiar sub amenintarea pistolulului cazacului intrat in cabina. Imediat cazacul a fost presat fizic fiind flancat de cei doi romani si dezarmat. Dupa o accelerare prelungita, autocamionul a urcat panta intrarii in Arionesti lasand in urma pe cei 5 cazaci calari descumpaniti de amenintarea automatelor romanesti indreptate spre ei. Intrand in Arionesti, camionul a virat pe primul drum la dreapta, conform planului stabilit anterior. Dar dupa numai cativa zeci de metri masina s-a impotmolit pe loc in noroaiele drumului de tara. Toti cei din vehicul coborand jos, am pus umarul si am reusit sa urnim rotile impotmolite, neglijand prizonierul cazac, ramas singur langa soferul preocupat cu repornirea camionului. Profitand de situatia creata, cazacul, intrat in panica, a tasnit din cabina si s-a indepartat fugind foarte aplecat prin miristea alaturata drumului.
Pe loc s-a hotarit ca mama mea Alice Grunau sa se desparta de noi plecand pe jos pana la Plavia unde se refugiase sora mea Sanda/Teti si fratiorul meu Vlad Calin Andrei de numai un an.

Pe drumul cel mai scurt am ajuns langa uzina electrica si apoi pana la soseaua nationala, la intersectia din Albesti-Paleologu. De aici am traversat sensul principal de mare circulatie si ne-am inscris pe ultimii kilometri spre Cioceni. De retinut in mod special ca organele militare sovietice care dirijau circulatia rutiera a marilor unitati pe axul Buzau - Ploiesti, ne-au oprit la intersectie si au verificat foaia de parcurs, totul durand numai 2 minute. Patrula de cazaci din zona Urlati inca nu alertase servicul de circulatie.

Foarte repede am ajuns in satul Cioceni pe care l-am strabatut in graba ajungand in partea opusa unde era situata mosia Botescu. Aici, cu incuviintarea proprietarilor, folosind mana de lucru a aproximativ 100 de soldati inapti, in faza de recuperare fizica dupa iesirea din spitalele de campanie, se deschisese activitatea de exploatare a gradinii de zarzavat a Regimentului 9 Calarasi.

Odata intrati in mijlocul curtii conacului am coborat precipitati din camion locotenentul Vidrascu, adjutantul Patrulius, tatal meu vitreg - Casin Popescu si subsemnatul.
Grupa compacta, formata din cei 10 soldati a fost invoita sa se deplaseze cu camionul, cat mai grabnic, pana in sat. Doreau sa-si ia tigari Plugar de care duceau cu totii lipsa si sa revina cat mai rapid posibil la conacul Botescu pentru a-si continua cu toti executarea misiunii stabilite initial.

In mijlocul curtii era intinsa o masa aglomerata la care se stransesera toti membri familiei Botescu, ingrijorati de gravitatea evenimenelor, dar revitalizati subit de sosirea militarilor romani. In jurul conacului se zareau circuland lejer zeci de siluete in alb (tinuta cotidiana a ostasilor care muneau la soare si in aer curat). Acest furnicar de fiinte inofensive imbracate in camasa alba larga, pantaloni cazoni reformati si incaltari din saboti de lemn sau papuci se asezase acum la masa.
Peste tot domnea o senzatie de provizorat si de nesiguranta. Comunicarile conventionale legate intre comeseni abia cunoscuti nu reuseau sa depaseasca atmosfera apasatoare.

Intre timp, o puternica coloana motomecanizata sovietica fusese dirijata cu misiunea de a lichida camionul cu soldati romani care se dedasera la “actiuni agresive” contra cazacilor, etaland un comportament de “comando fascist”. Organele de control ale armatei sovietice de la rascrucea din Albesti confirmasera trecerea camionului nostru catre Cioceni.
Revenind cu tigarile procurate de la magazinul din sat, autocamionul Opel cu cei 10 soldati romani inarmati a intrat in curtea mosiei Botescu.
In acelasi timp soseste autocoloana sovietica care intra si ea vijelios si zarind autocamionul cu soldatii nostri deschide foc din mers. Grupa de cei 10 soldati ia pozitie de tragere culcat si raspunde violent. Imediat soldatii din celelalte camioane sovietice debarca si se revarsa pe flancuri, invaluind pozitia de pe care trageau soldatii romani. Coplesiti ca numar, acestia sunt lichidati pana la unul.
Superioritatea numerica este folosita de detasamentul sovietic pentru a avansa si mai mult pe ambele flancuri, ingloband conacul dupa care se deschide foc concentric avand ca obiectiv lichidarea soldatilor romani neinarmati aflati la munca, cu statutul de inapti. Acestia incearca cu putini sorti de izbanda sa iasa din incercuire si sa se salveze din carnagiu. Civilii si militarii care au fost anterior mentionati ca stand la masa intinsa in curtea conacului au fost, ca si subsemnatul, cuprinsi de aceasta dubla invaluire si prinsi in rafalele de arme.

In aceste clipe care pareau ireversibile in dramatismul lor, am evaluat instinctual ca singura sansa de supravietuire era o evadare din incercuire prin culoarul central care se ingusta. Din ce in ce mai putini fugari pastrau energia si vitalitatea pentru aceasta cursa infernala care nu putea fi abandonata. Rafalele automate ale patrulelor sovietice rapaiau macabru pe flancurile inaintate ce tindeau sa se intalneasca si sa inchida incercuirea.
Tot spre vest, unde fugeam, curgea si albia lenesa cu maluri in zig-zag, abrupte si rapoase a Cricovului Sarat. Intuitiv am ales singura solutie salvatoare de a cobori si urca malurile de mai multe ori, fara sa schimb directia vest.
Alergam la aceeasi inaltime cu Casin Popescu, dar nu cot la cot, spre a nu fi o tinta usoara. Simteam ca eu il trag ca prospetime dar si ca directie aleasa, fiind ma tanar decit el cu 14 ani. A sosit momentul cand Casin Popescu, care demult isi aruncase chipiul si diagonala de adjutant, sufocat de efortul prelungit, uitandu-se lung la mine m-a implorat: “Eu nu mai pot respira. Rezista tu, continua, poate te salvezi. Spune-i lui Meme (mama) ca m-am lasat in voia Domnului”. Si s-a trantit intr-o tufa de maracini.

Plecasem la drum de la vie ca sa-l vad pe nenea Radu la Tintea, fara nici un bagaj, avand certitudinea ca vom ajunge acolo cu camionul impreuna cu grupa militara inarmata pana in dinti.
Astfel, pentru a fi cat mai suplu si independent in situatiile operative pe care le intrezaream eram echipat in pantaloni scurti si o haina de vant. In incercarea disperata de supravietuire prin fuga, in mod straniu alergam acum descult, cu pantofii in mana (erau pantofii mei favoriti, visinii, cu talpa dubla si lira cusuta, comandati la Gaston pe Calea Victoriei) spe a putea escalada malurile Cricovului.
Gatul mi se uscase de efortul alergarii neintrerupte si de senzatia unui pericol necrutator, intarit de rafalele mitralierelor nevazute. De la un timp mi s-a parut ca prezenta sovieticilor incepe sa se distinga mai slab.

Din dreapta mea mi s-a alaturat unica silueta de fugar, prezenta absolut solitara in acel moment. Era un soldat roman dintre inaptii ce lucrau la gradina. Oare cati asemenea ostasi non-combatanti mai ramasesera neimpuscati din cei 100, pe langa tributul cert al celor 10 soldati inarmati care ripostasera ca niste eroi la atacul bolsevicilor? “Domnule soldat!” m-am adresat dupa prima oprire in care nu realizasem stabilitatea sortii noastre. Nu mi-am dat seama decat tarziu ca acesta se comporta relativ normal dar numai putea vorbi deloc. Prima masura de precautie luata a fost sa ii impun partenerului meu in evadare sa-si dea jos ca si mine camasa, sa nu mai incerce sa fuga, ci sa mearga. La o departare de circa 300 metri in fata noastra au aparut cercetandu-ne cu privirea 2 cazaci calare. I-am cerut camaradului meu sa ne asezam jos si sa nu parem a fi agitati. Desigur ca in timp ce ne priveau, cei 2 cazaci isi schimbau impresiile intre ei. Au parut ca ne considera tarani din partea locului, neconsiderand ca am fi dintre cei urmariti si au plecat.

La orele 6 seara am ajuns la Valea Calugareasca in zona garii, pe care am ocolit-o, iesind in soseaua nationala si indreptandu-ne 3 km spre raspantia ce indica la stanga Valea Mieilor. Tot timpul am avut ca tovaras de drum pe tacutul soldat reformat care ma insotea mut si inexpresiv, puternic marcat de evenimentele patite la Cioceni.
Se insera cand am ajuns la viile de la poalele dealurilor intrand pe derivatia viei Grunau cu oarecare incertitudini referitoare la eventuala intilnire cu patrulele sovietice dupa o calatorie de 10 ore. M-a intimpinat cu afectiune materna, Alice Grunau (mama) foarte ingrijorata de disparitia survenita si semnalata de mine a sotului ei, Casin Popescu.

Dupa ce am dormit dus, a doua zi dimineata am plecat la drum impreuna cu Dumitru, ordonanta unchiului meu Radu Grunau, in cercetare si pentru a obtine raspuns la obsedantele incertitudini legate de soarta lui Casin Popescu pe meleaguruile unde fusesera ucisi soldatii romani cu o zi in urma la Cioceni.
De data aceasta am imbracat doar niste pantaloni scurti kaki, fara incaltaminte. Cam la acelasi nivel era echipat si Dumitru, urmarind a nu fi remarcati in mod special ca aspect exterior pe parcursul investigatiilor ce aveam sa le facem.
Dar norocul nu era de partea noastra in acea dimineata. Dupa ce am depasit soseaua nationala si calea ferata Ploiesti - Buzau, am fost opriti de catre autoritatile militare sovietice si dirijati in mod obligatoriu, laolalta cu toti trecatorii aflati in tranzit, pe o tarla intinsa unde se amenaja in provizorat o pista de aterizare pentru aviatia militara sovietica. Am fost intrebuintati ca mana de lucru fortata: se cara apa in niste hardaie de la o fantana din apropiere pentru udarea si tasarea suprafetelor aerodromului. Pamantul nivelat si udat se batatorea cu maiurile de lemn. Am pierdut 2-3 ore cu aceasta corvoada neprevazuta, dupa care ne-am “evaporat”, afundandu-ne in lanurile de porumb din care nu am mai iesit pana la mosia Botescu, zarind tot timpul pe drumul alaturat circulatia sporadica a unor cete de calareti cazaci.

Tocmai spre amiaza am ajuns la poarta conacului Botescu, unde patrunzand am realizat o imagine lugubra si dezolanta. Pe o amplasare semicirculara, pe conturul retras al rondului, pana de curand o adevarata desfatare horticola, se esalona pozitia defensiva spontan adoptata de cei 10 ostasi romani inarmati si redusi acum la 10 cadavre ciuruite, desfigurate de gloante, umflate de gaze si pline de roiuri de muste. Aleile adiacente ansamblului horticol si tarlalele vecine abundau de lesurile albe ale nevinovatilor soldati reformati executati de sovietici.
Este de remarcat spiritul de jaf si batjocura cu substrat revolutionar in care a avut loc devastarea cladirii si mobilierului conacului: oglinzi sfaramate, vesela, tablouri si icoane sparte, ravasite si aruncate. Eu si Dumitru nu am dat curs invitatiei administratorului, o persoana foarte falsa si suspecta, de a zabovi la conac, ci din contra am insistat sa plecam cat mai departe.

Am trecut in revista o suprafata cat mai mare de teren cultivat din lunca Cricovului. Cautam semne, corpuri ranite sau rapuse, care din voia Domnului nu s-au concretizat in persoanele lui Casin Popescu, ale locotenentului Vidrascu sau ale adjutantului Patrulius.
Ulterior s-a stabilit ca acestia trecand prin mari peripetii au ajuns la Bucuresti prin Zanoaga si ulterior s-au intors la Tintea unde au dat detalii despre macelul facut de sovietici la Cioceni. In cercetarile noastre facute in acea zi pe teren nu am gasit decat chipiurile uniformelor militare abandonate de Casin si de locotenentul Vidrascu.
Dupa epuizarea investigatiilor noastre ne-am intors pe cai ocolite, mergand cu o eficienta mult scazuta, navigand cu predilecie prin porumbiste. Tot timpul am fost obsedati de dubiosul administrator care nu patise nimic. Ne temeam sa nu ii atentioneze pe rusi de prezenta noastra in zona.
Seara, dupa o zi epuizanta s-a incheiat misiunea mea si a lui Dumitru, negasind urma lui Casin Popescu.

Acesta va reveni peste 7 zile la vie, direct din Bucuresti, spre a ne lua pe toti in capitala dupa un refugiu de 5 luni de adevarate aventuri, pline de senzatii tari.
Deci iata-ne imbarcati cu tot bagajul intr-un autobuz Renault, obisnuit pe strazile capitalei pana in 1941 cand astfel de vehicuile au fost trimise ca ambulante de Crucea Rosie in spatele frontului. Casin Popescu se straduise sa obtina de la STB (Societatea de Transporturi Bucuresti) unde functiona ca inginer sef acest autobuz in care am intrat mama mea, surioara mea Sanda/Teti si fratiorul meu de un an Vladi, inclusiv subsemnatul.

Am revenit intr-un Bucuresti pigmentat de uniformele kaki ale armateti sovietice si de buruienile care crescusera printre pavajele de pe strazi ale unui oras parasit.
Casin Popescu ne-a relatat cum epuizat si cu suflul taiat a fost constrans sa abandonze cursa prelungita si sufocanta de supravietuire de la Cioceni, prabusindu-se intr-un tufis de buruieni si maracini, intr-un ultim reflex de conservare. Dupa despartirea de mine, la scurta vreme a fost depasit de patrule sovietice care ii vanau pe supravietuitori. Tarziu, pe la lasarea serii, schimband directia spre sud a ajuns la primele case din Zanoaga. Aici afland ca ostasi sovietici au scotocit gospodariile, s-a ascuns intr-o sura de fan. A doua zi pleca cu trenul spre Bucuresti, prin Urziceni.

Am incheiat aceasta epopee sub protectia Celui de Sus. Dupa cele 5 luni de evacuare a familiei mele (5 aprilie - 5 septembrie 44), paradoxal, tocmai intr-o zona petroliera cu obiective startegico-militare si folosind via pentru a supravietui.

De mentionat ca in toamna anului revarsarii trupelor sovietice ('44) si in iarna spre '45, grupuri de soldati sovietici care se dislocasera din marile unitati, devenisera dezertori ai armatei rosii, fiind urmariti de politia autoritatilor de ocupatie (libertina si violenta prin betii prelungite, jafuri si crime comise in regiunile viticole apartinand cramelor si conacelor izolate in viile situate in Valea Mieilor).
Cu toate cosmetizarile facute privind camuflarea intrarii in pivnita, nici via Grunau nu a scapat pana la urma de aceste excese. S-a tras de catre dezertori cu arma in mod vindicativ dupa solutia cazona a eliberatorilor, in butoaiele de vin si cei veniti la jaf si betie si-au desavarsit opera sustragand ca trofee perchea de cizme de cauciuc aspectuase aduse de colonelul Nelly Dimancescu, tatal meu, din SUA si o cascheta alba tip militar, colonialist, amintire cumparata de colonelul Radu Grunau.

La final

Dupa sfarsitului razboiului administrarea viei (gospodaria si muncile viticole) a fost coordonata de catre Alice Grunau Popescu si in final de Radu Grunau, doi dintre cei 3 mostenitori. Sora lor, Gabriela Grunau, se dedicase cresterii nepotilor (Alexandra si Paul Radu - copii lui Radu Grunau cu Viorica Bratianu) la conacul Bratianu de la Badulesti.

Impotriva cursului evenimentelor, se efectueaza mai multe sedinte de expertiza in cadrul procesului de validare a solului, privitor la o eventuala exploatare petroliera. Proprietarii viticoli locali au castig de cauza, primind drept de exploatare pentru "titei, ozocherita si orice alte substante bituminoase din subsolul terenului". Concesiunea se facea pe termen de 50 de ani de la promulgarea Constitutiei (adoptata in 1923, deci pana in 1973), data deciziei fiind 4 iunie 1947.

La inceputul anului 1948, la 2 luni dupa abdicarea fortata a regelui Mihai, fiind student la Politehnica (sectia Silvicultura, pe urmele bunicului, profesorul Paul Adolf Grunau) si membru al Tineretului National Liberal, am fost arestat de catre Securitate. Am executat doua condamnari politice pentru pentru crima de uneltire si activitate subversiva impotriva regimului popular. In total 11 ani.

In anul 1952, toate proprietatile viticole din Valea Mieilor sunt comasate in patrimoniul Gospodariilor Viticole de stat Valea Calugareasca si Urlati. In compensatie pentru confiscarea viei si gospodariei (vila, pivnita si crame) fostei proprietati Grunau din Valea Mieilor, Primaria Urlatiului ne-a oferit via si gospodaria profesorului universitar Olivier Slavescu de la Jercalai, stramutat la randu-i.
Operatiunea a fost facuta in conditii fortate si insotita de sentimente de trista resemnare de unchiul meu Radu Grunau, devenit intre timp pensionar.

In anul 1955, dupa mari sacrificii materiale, unchiul meu ia hotarirea de a dona catre Patriarhie via de la Jercalai (fosta Slavescu), casa cu pivnita si crama, precum si toate utilajele viticole.

In anul 2008, aflandu-ma in vizita la bisericuta din Jercalai am inchis un cerc de amintiri.
Biserica maramuresana de lemn – datata 1731 – fusese donata in septembrie 1928 de locuitorii satului Luceriu de pe Valea Muresului “bunei noastre Regine-vaduve (Maria) pentru ca sa o aseze langa castelul de la Bran” (“Gazeta Transilvaniei”, nr.93 din 8 septembrie 1928).
Dupa sfarsitul razboiului, bisericuta fusese in pericol de a se degrada. Recuperata de fostul patriarh Teoctist, biserica de lemn a fost stramutata la Jercalai in 1954, in imediata vecinatate a fostului conac Slavescu, care va deveni intre timp resedinta patriarhala.

Mi-a facut o deosebita placere sa fac cadou preotului paroh Cleopa o copie dupa un tablou realizat in 1934 de Dominita Ileana, tablou care infatiseaza bisericuta de lemn pe vechiul amplasament de langa castelul Bran.
Exact in ziua in care am facut acest gest simbolic, parintele Cleopa savarsea slujba de un an de la trecerea la cei vesnici a patriarhului Teoctist, salvatorul bisericutei.

Dupa anul 1989, deci dupa trecerea unui interval istoric de 34 ani, s-a creat cadrul legislativ pentru compensarea vechilor proprietari cu actiuni la fostele IAS-uri. Calitatea de actionar se transpunea in primirea in fiecare toamna a unor sume simbolice de bani sau prin recompensarea in natura prin vin livrat direct din crama fostului IAS Urlati, devenit intre timp Videlmar Urlati. Din vechii mostenitori pe linie de Grunau (Ella, Radu si Alice) in numar de 5 aflati in viata (3 din partea lui Alice si 2 din partea lui Radu Grunau), din considerente legate de prezenta in tara sau de prioritatile exprimate pe legile de recuperare a proprietatilor, doar subsemnatul Radu Dimancescu (casatorit cu Ileana Velea/1964 si avand 2 copii: Alin Mihai/1966 si Monica Gabriela/1968) m-am implicat activ in demersuri birocratice pentru a deveni actionar la Videlmar Urlati.

Dupa cativa ani am optat pentru punerea un posesie. Reimproprietarirea nu s-a putut face pe vechile amplasamente, devenite in anii de dupa ‘89 o paragina, viile nelucrate murind incet. Via care ni s-a atribuit in anul 2003 (fara casa/vila, pivnita, crame si utilaje) avea o suprafata de 6,25 ha fiind situata in lunca Cricovului Sarat, in apropierea Putului Frumos. Am predat stafeta pentru scurt timp catre fiul meu - Alin Mihai Dimancescu - care timp de 5 ani s-a ocupat de administrarea viei. De data aceasta nu mai aveam un loc in care sa tragem pe timpul lucrarilor sau in vacante. A urmat o perioada de investitii, de supraveghere a viei si a lucrarilor prin drumuri facute de la Bucuresti saptamanal sau zilnic, dupa caz.

Prinsi la mijloc intre interesele fostelor IAS-uri privatizate politic (cu mici exceptii), posesoarele unor mari suprafete de vii si sustinute de o vinificatie industriala, pe de o parte si o viticultura a micilor proprietari, ramasa in urma ca utilaje si forta de munca, dependenta de vanzarea strugurilor ca materie prima, in lipsa capacitatilor de procesare si depozitare, de cealalata parte, am luat impreuna cu fiul meu hotararea de a ne desparti de ceea ce am crezut ca putea sa readuca frumoasele amintiri si trairi pe care familia mea le-a avut la via Radalicella pe parcursul mai multor generatii.
Dupa '89 amandoi fusesem cuprinsi de entuziasm, dar ar fi trebuit ca sa reusesc ca pe langa a-i avea din nou alaturi de mine pe cei care se prapadisera in acesti ani, sa intorc si firul istoriei. Catre o perioada cu care, din pacate, nu ne vom mai intalni niciodata: Romania romantica a burgheziei si mosierimii viticole, cu bunul simt, valorile, idealurile si dragostea de viata si frumos pe care propaganda comunista a incercat sa o rastalmaceasca.

Nu ne-am despartit de aceasta a doua vie, palida consolare si reparatie morala, inainte de a aduce un ultim omagiu celui care s-a dedicat in totalitate supravietuirii viei in perioada de dupa razboi: colonelul Radu Grunau. Strugurii Merlot pe care i-am cules in toamna lui 2004 au fost procesati la crama Serve din Ceptura (comuna de langa Urlati) fondata de contele francez Guy Tyrel de Poix. Din ei s-a facut o parte din productia acelui sezon a Vinului Cavalerului, marca apreciata de cunoscatori in restaurantele si magazinele din tara.
Un ultim omagiu adus cavalerului Radu Grunau de la Cavaleria Regimentului 9 Calarasi si viei Radalicella!

- Sfarsit -

din aceeasi serie: