Primele amintiri, universul viei

Am venit pe lume in primavara anului 1929, in casa bunicului meu, profesorul universitar Paul Adolf Grunau. Locuinta era situata in parcul Bonaparte, pe strada Paris la numarul 13, in imediata vecinatate a Pietei Victoria de astazi.

foto randul de sus: Paul Adolf Grunau, [...], Radu Grunau,, Ella Grunau,
jos: Principesa Ileana, Eugenia Grunau, Alice Grunau Dimancescu cu Radu Mihai Dimancescu, Ioan Dimancescu

Reflexele firesti, capatate de mica mea faptura, aflata sub influenta mediului linistit, calm si protector, a celor care ma inconjurau cu sentimente calde de familie, mi-au conturat o constientizare limitata a micului univers de rasfat din aceasta lume privilegiata pentru mine, a anilor 1930, inceput de deceniu prosper. Orizontul de vis al camerei mele s-a extins treptat, incepand cu sunetul inconfundabil al trasurilor si al rarelor automobile care treceau pe strada. 

A urmat trecerea la o noua dimensiune prin captarea unor noi imagini de meleaguri necunoscute mie pana atunci si a unor trairi intense in cadrul vrajit, de un pitoresc aparte, al lumii viticole. Pretextul: deplasarea din Bucuresti la casa si gospodaria de la vie, raiul ce l-a intruchipat acest colt de tara pentru copilaria si adolescenta mea. 

In acea perioada interbelica, deplasarile rutiere intre regiuni si orase se faceau cu precadere pe calea ferata, cu necesitatea de a completa partea finala a calatoriei cu trasura, automobilul fiind mai putin raspandit ca astazi si ne la indemana tuturor. 

Afara de aceasta, o calatorie cu trenul avea farmecul ei privind confortul si prezenta vagonului restaurant, ceea ce pentru mine constituia un miraj special. Asa se face ca am facut cunostiinta cu fascinanta Gara de Nord si cu deplasarea cu clasa a II-a (erau trei clase) prin Ploiesti Sud catre gara Albesti-Muru, situata pe tronsonul Ploiesti – Buzau, la 17 km de Ploiesti. Ajunsi aici, foloseam una din trasurile venite la gara pentru calatorii coborati din tren.

Trasurile conduse de cunoscutii birjari Olteanu, Voicila, Ciusca sau Nabadae veneau la gara parcurgand 4 km (de cele mai multe ori cu clienti care luau trenul) si plecau regulat spre podgoriile din Valea Mieilor sau Urlati, pline cu membri familiilor din Bucuresti sau Ploiesti. (in gara la Albesti-Muru/1934) 

Descinderile mele la Via Grunau din Valea Mieilor erau de-a dreptul spectaculoase. Parcurgand vadul Cricovului Sarat in dreptul satului Albesti-Paleologu sau folosind alta varianta, se traversa soseaua nationala, apropiindu-ne subit de poalele dealurilor brazdate de podgorii, de vai si creste ce se reunesc. Verdele dominant al plantatiilor viticole, disciplinat geometric pe randuri, razoare si poteci se impestriteaza armonic cu acoperisurile rosii ale cramelor si conacelor mai mari sau mai mici. 

Sunt imagini ce delecteaza privirea spre Valea Calugareasca, Valea Mieilor sau Urlati. Drumul ajunge la o raspantie de cai. Aici era situat un mic magazin mixt, “La Mitica‘ncurca lume”, unde drumetii opreau pentru o legatura de covrigi sau pentru cate un pahar din “nectarul viilor”. Mai existau un centru volant de reparat biciclete si cel mai important, postul telefonic, unic pe toata zona viticola. Pe o raza de 2-3 km se primeau aici avize pentru cate o convorbire solicitata de rudele si prietenii din Bucuresti sau Ploiesti. Unul din baietii lui Nea Mitica incalecand o bicicleta (pe deselate) sosea la conac si inmana preavizul de convorbire cu specificatia de a veni peste 3 ore la telefon. De “La Mitica’ncura lume”, inaintand in zona de panta a podgoriilor, se deschideau trei drumuri: doua pe crestele dealurilor iar al treilea pe valea dintre ele.
Drumurile situate pe culmi erau de un rar pitoresc, avand o delimitare continua pe parti, formata din uluci si garduri ale multiplelor proprietati viticole, asezari curate, vesele si cu farmec provincial, cu crame, casute si chiar conace stranse spre drumeag. In spatele curtilor, deschizandu-se pe ambele parti ale drumurilor, erau pante rapide, descendente, cu plantatii de vii aliniate pe araci. Drumurile aveau latimea unei carute, docar sau vehicul. Din loc in loc trecerea se largea in dreptul portilor laterale, pentru a inlesni circulatia ocazionala din sensuri opuse. Aceste drumuri minunate poarta numele generic de “slemne”. Dar astfel de drumeaguri avand schimbarea de decor dupa fiecare cotitura erau situate si pe firul vailor care colectau pantele adiacente. Ele se diferentiau printr-o oarecare supralargire fata de slemnele amintite de pe creste, fiind delimitate la fel ca cele de creasta, cu ulucile intrerupte numai de prezenta portilor. Specific pentru ele era infundarea drumului acolo unde se termina si valea dintre dealuri.
Revenind la descrierea sumara a celor trei directii formate de raspantia situata “La Mitica’ncura lume”, voi enumera cateva proprietati marcante ca stil pitoresc sau ca anvergura de gospodarii viticole.
(1) Privind de la stanga spre dreapta, spre cota cea mai inalta (punctul trigonometric Schiau) se zareau via Baicoianu, via Constantinescu, via si vila cu platformele asfaltate Aurica Mateescu si alte zeci de proprietati, pozitionate pe slemnele crestelor ce deverseaza in final spre Valea Claugareasca, precum viile Fernic, Dukee si via Haret.
(2) Drumeagul median situat pe fundul vaii se croia in spatele carciumii “La Mitica’ncura lume” si avea incepand din raspantia mare proprietatea familiei Babes cu pretentioasa vila in stil brancovenesc si instalatiile viticole aferente compuse din pivnite, crame si alte acareturi, toate apartinand firmei vestitului restaurant de pa Calea Victoriei din Bucuresti: Babes si Rasnoveanu. In continuare se succedau viile si conacele lui Bujor si Mihaela Condeescu, ale generalului doctor Georgescu, o mica bisericuta si alte proprietati mai modeste, printre care via si gospodaria Elenei Clucereasa, situata chiar la fantana din raspantie.
(3) In fine, in dreapta rascrucii, se zareau, urcand pe drumul tipic de slemne, perspectivele adanci ale unor imagini fascinante, orientate esalonat spre munte. Pantele abrupte de vii merg spre Valea Pietrei, Podul Florilor, Jercalai pana spre codrul Verbilei. Se remarca viile, cramele si vilele proprietatilor: Greceanu, Liloiu, Badoi, Visarion, Slavescu. Si in special via si constructia originala, cu tenta fantastica, o mixtura de stiulri, vila realizata de colonelul erou al primului razboi mondial - Malamuceanu. Constructia are cand aspectul unei fortarete, cand stilul elegant al unui mic castel, cand alura enigmatica a unui observator astronomic. La fel si gradina sa, amplasata spre o panta deversanta rapida, era garnisita cu mici esantioane de stanci, tufisuri alpine si brazi, fiind pavata cu lespezi neregulate de piatra.

Reluand, in drumul nostru catre via Grunau am plecat din gara Albesti-Muru, am traversat soseaua nationala si am patruns in Valea Mieilor, lasand in stanga ulucile aliniate ale viei ministrului Bejan. Depasind amintitului popas al drumetilor de “La Mitica’ncurca lume”, cu raspantia celor trei drumuri, orientate spre panta abrupta a dealului, drumul mare vicinal coteste brusc la dreapta. Aici se casca amenintatoare o prapastie uriasa in largime, cu adancuri abisale pentru perceptiile mele de atunci. Prapastia evoluase ca proportii intr-un mod cat se poate de real, modelata de ploile puternice, torentii vijeliosi si probabil de alunecari de teren. In amintirile oamenilor batrini, legate de jocurile cu sania din iernile inzapezite ale copilariei lor din primul razboi mondial, amenintatoarea prapastie era doar o soava adanca. Drumul se indrepta, inevitabil, spre un pod urias din lemn, cu picioare masive. Pe structura sa se strecurau trasurile incarcate venite de la gara, faetoane, sarete sau care cu boi, arareori cate o masina sau un autocamion cu butoaie, toate asteptandu-si randul cand se intalneau venind din sensuri opuse. Colosul din lemn suferea trepidatii care se amplificau cu vibratiile surde, dar ritmice ale unei improvizatii din plase de sirma montate pe suporti ancorati, suporti care sustineau cea mai de pret traversare a giganticului gol - conducta de petrol ce pulsa aproape continuu, dinspre sondele Urlatiului spre rafinariile Ploiestilor.
Traversand podul, patrundem in ultima parte a Vaii Mieilor, inainte de a traversa vadul Cricovului Sarat. Raul, patruns in sfarsit in relieful campiei, se va relaxa dupa un ultim larg cot. Coborand sensibil cota terenului, drumul vicinal va insoti pe dreapta ulucile viei si locuintei cramelor generalului Condeescu, intrerupte numai de amplasarea monumentui istoric Putul Frumos, o fantana protejata cu arcade si cupola pictate, un vestigiu supus degradarii si implacabil uitarii. In stanga, pe rand, drumul trece pe langa proprietatea consilierului regal general Tomescu urmata de cea a procurorului ploiestean Enescu. In sfarsit, tot pe stanga se afla modesta casuta a birjarului de trasura Nabadae. Apoi se croieste discret un drumeag oblic spre una din pozitiile frontale ale dealului propriu-zis ce parca tocmai aici a hotarat sa se separe de porumbul sesului din lunca Cricovului Sarat. Drumeagul lateral pomenit se defineste la inceput foarte stramt, in limitele unei vehicul si este impregnat puternic in relieful dealului. Pe taluzurile laterale se disting urmele evidente ale unui vechi cimitir, relicva a unui eveniment dramatic - ciuma lui Caragea. Se remarca prezenta la bifurcarea drumurilor a unei cruci de piatra amplasata pe o mica colina (datata cu o inscriptie cu litere slavone – atestare istorica a ciumei lui Caragea Voda, cand si-au gasit fulgeratorul sfarsit mii de oameni din regiunea Urlatiului, inmormintati aici, intr-o zona izolata. Astfel, drumeagul delimiteaza spre drumul mare vicinal pe care se face circulatia carelor si trasurilor (calatorilor), ultima proprietate inaintea vadului Cricovului, inainte de patrunderea spre Urlati, reprezentind via Eforiei Asezamintului Spitalului Brancovenesc din Bucuresti, cu toate anexele unei gospodarii viticole. Urmeaza lunca, pe alocuri impadurita, a Cricovului Sarat, marcand aceasi proprietate.
La confluenta drumului mare vicinal cu drumul croit pe diagonala despre care s-a relatat si care deservea viile, erau situate casele si cramele apartinand podgoriilor profesor unversitar Paul Adolf Grunau, ale familiei D.D. Eustatiu si Titica Eustatiu. De la vadul Cricovului Sarat care venea sclipind bizar, serpuind spre ses cu pete apreciabile de pacura reziduala de la schelele situate in zona superioara a raului, drumul mare vicinal depaseste vadul intrand in Arionesti, suburbie a Urlatiului, loc de unde venea mare parte din forta de munca pe perioada muncilor viticole. Astfel, trasurile goale, usurate de podgoreni sau de vizitatorii lor veniti cu trenul la Albesti-Muru gara pentru a descinde la conacele din Valea Mieilor, se reintorceau dupa o cursa de 4 km in veselul targ al Urlatiului, care treptat lua aspectul de mic orasel. Activitatile viticole mergeau cot la cot cu dinamica intereselor si efervescenta exploatarilor petroliere.

Proprietatile Eustatiu – Grunau, Paul Adolf Grunau si familia

Cele trei proprietati viticole, care functional motivau accesul la artera vicinala despre care am pomenit, au fost reunite prin cumpararea de suprafate dispersate si complementare, de catre acelasi proprietar din Craiova, magistratul Dumitru Eustatiu. Dupa anul 1907 (imediat dupa preluarea lotului) acesta a facut forme juridice prin care facea partajul suprafetei totale de 30 pogoane vie si 2 pogoane padure. Motivul determinant al partajului survenit era cauzat de faptul ca din pricini de sanatate, el nu se putea desprinde de Craiova si implica in activitati viticole curente.

Astfel, pornind din drumul vicinal, primele 10 pogoane de vie le va mosteni ca dota cel mai mic dintre copii - Eugenia Eustatiu.
Aceasta se casatoreste in anul 1892 cu inginerul silvicultor Paul Adolf Grunau din Bucuresti, devenit mai tarziu profesor universitar.

(foto: Eugenia si Paul Grunau)

Mai departe, spre interiorul frontal al dealului - Mitita Eustatiu - fratele mijlociu ca etate, mostenise alte 12 pogoane de vie cu locuinta, pivnita si acareturi, spre deosebire de sora lui care nu avea o casa pe teren.
In sfarsit, cel mai mare dintre fratii mostenitori - Titica Eustatiu - primea sase pogoane de vie si paduricea de 2 pogoane precum si o vila cocheta, crama si pivnita (sub casa, pe coasta).

Inca anterior primului razboi mondial, Eugenia Eustatiu devenita Grunau, impreuna cu sotul ei Paul Adolf prosperau ducand o viata unita si foarte chibzuita. Reusesc in paralel sa realizeze o adevarata performanta. Sa construiasca la Bucuresti, pe strada Paris nr.13, (atunci Aleea Blanc) o casa foarte incapatoare, cu un stil remarcabil, avand noua camere, living si dependinte. In acelasi timp sa realizeze la Valea Mieilor, langa Urlati, o vila cocheta si practica. La inceput semisezoniera (se va extinde ulterior si va fi adaptata conditiilor de iarna) formata din 5 camere, o terasa inchisa, dependinte. Vila avea o pivnita din zidarie cu bolti de caramida si o crama moderna, inglobata in centrul constructiei. In paralel, familia a construit o crama separata, din lemn de stejar, pentru procesul primar al vinificarii si pentru depozitarea utilajelor anexe. S-a mai construit si o casa a vierului (vechilul) din 2 camere plus toate acareturile necesare unei mici gospodarii.

Aceste reusite pe plan administrativ au fost armonizate prin aparitia a trei copii in opt ani: Gabriela/1894, Radu/1897 si Alice/1903, fapt care va justifica “botezarea” vilei si a viei cu numele de “Radalicella”.

(foto: de la stanga la dreapta: Alice, Radu si Gabriela (Ella) Grunau)

In anii aceia toata Valea Mieilor era ca si mai tarziu ne-electrificata, seara aprinzandu-se lampi portabile cu gaz, singura lampa fixa fiind o uriasa lampa plafoniera, tot cu gaz, montata in veranda inchisa.
Incalzirea era rezolvata cu lemne in sobe din teracota.
Pe toata Valea Mieilor, problema apei curente si a canalizarii era, ca si acum de altfel, un deziderat. Apa potabila si menajera era adusa cu sacaua, tractata manual pe drumeagul dintre cei trei Eustatii tocmai de la paduricea situata la via lui Titica Eustatiu. Ulterior, apa depozitata intr-un hardau la gospodaria Paul Adolf Grunau era repartizata la cele 3 “lavabouri” din interiorul vilei.
Cat priveste toaleta, aceasta functiona intr-un cochet chiosc din lemn cu jaluzele si acoperis din tabla.
Apa colectata de burlane la ploi era depozitata in 4 tuburi prefabricate din beton situate la colturile casei. Astfel, apa era folosita pe parcursul anului la prepararea solutiei de piatra vanata pentru cele 3 stropituri ale viei cu calimaxuri/vermorele.

Mai era si o casa separata – la 100 de metri in vie alcatuita din 2 camere construita din caramida, acoperis din tabla si priciuri colective pentru dormit precum si o soba mare, incalzita cand era cazul cu vita de vie, uscata. Aici erau adapostiti oamenii (barbati si femei) adusi ca mana de lucru din satele de pe Cricovul Sarat la muncile viticole, pe o perioade de 10-14 zile. Constructia era numita uzual “Casa Oamenilor”.

Alice Grunau, se casatoreste in 1928 cu capitanul Ioan Dem. (Nelly) Dimancescu, ofiter la Vanatorii de Munte si absolvent de studii universitare de educatie fizica la Springfield College/USA (1926), veteran al primului razboi mondial. Vor avea doi copii: Radu Mihai/1929 si Alexandra (Sanda) Teodora/1934. In 1944, Alice se recasatoreste cu ing. Casin Popescu (nascut 1917) cu care l-a avut pe Vlad Calin Andrei/1943.

Unicul fiu al lui Adolf Paul Grunau, maiorul Radu Grunau de la Regimentul de Cavalerie 4 Rosiori Regina Maria (formatie de elita a Garzii Regale), in 1938, la 41 de ani, se casatoreste cu Viorica Bratianu cu studii universitare, fiica unor mosieri din Badulesti (Arges-Dambovita). Din mariajul lor s-au nascut Alexandra Maria /1941 si Paul Radu Grunau/1943, a caror copilarie si adolescenta, spre deosebire de cei trei veri ai lor (Radu, Sanda si Vlad), a fost legata mai mult de leaganul traditional al familiei boierilor Bratianu din Badulesti decat de via Radalicella.

Cel de al treilea vlastar al lui Paul Adolf Grunau cu Eugenia Grunau - Gabriela Grunau - respectiv si cea mai mare in etate din cei trei urmasi, a fost si cea mai eficienta prin contributia ei afectiva si trairile sentimentale avute. Fiinta sensibila, cu preocupari estetice si inclinari deosebite fata de practicarea picturii peisagiste, Gabriela nu se va casatori.

(Lunca Cricovului - acuarela de Ella Grunau / 1917)

Si-a desfasurat viata linistita in casa parinteasca in strada Paris 13 si dupa nationalizare (1948-1952), cand familia Grunau a fost evacuata fortat, a primit sa locuiasca in casa lui Alice Grunau (divortata intre timp de Casin Popescu) din strada Aviator Sanatescu nr. 50.

Dupa 1920, Paul Adolf Grunau a cumparat de la veciunul sau Nabadae, situat in vestul amplasamentului viei Grunau, 2 pogoane de vie situate langa drumul vicinal, de aceeasi parte. Suprafata viei Paul Adolf Grunau din Valea Mieilor ajungea la un total de 14 pogoane.

De asemenea, imprumutand mentalitatea si spiritul tehnic exigent cu care se rezolva eficient in domeniul silvic orice fenomen de eroziune sau inundare de teren prin efectul apelor pluviale sau al torentilor, Paul Adolf Grunau a transpus prin analogie lucrari de baraje, intariri de teren sau protectii preventive pe directiile zonelor vulnerabile. A realizat indiguiri sau ramforsari de piatra, impletituri cu nuiele groase sau material lemons. Astfel, disciplinand natura, Paul Adolf Grunau si-a exersat si rezolvat problemele viticole preventive prin adaptarea profesionalismului invatat si practicat la tehnica forestiera, pe parcursul stagiilor din Germania si Franta.

Profesorul inginer Paul Adolf Grunau incepuse sa-si desfasoare vocatia silvica preocupat de a ridica stacheta exigentei si virtuozitatii in miscarea forestiera romana dand startul invatamantului de specialitate la nou infiintata Scoala de Silvicultura de la Branesti (1893).
In acelasi an se deplaseaza pentru un stagiu profesional de un an la Chambery in Savoia (sud estul Frantei). Aici activeaza ca atasat al conventiei forestiere locale. Tot aici se naste si Gabriela, primul sau copil.

Intre 1893 si 1907 Paul Adolf Grunau activeaza cu multa pasiune ca gospodar, staruind sa-si doteze Scoala de la Branesti cu o padure, pentru aplicarea metodologiei occidentale pe meleagurile noastre. Reuseste sa inglobeze padurea Pustnicu 620 ha (1902). Padurea reprezenta pentru Paul Adolf Grunau procesul unei metamorfozari spre o viziune moderna, cu linii deschise, drumuri pietruite, arborit, rasarit si regenerat, exploatari ingrijite, terenuri ameliorate, desecate si fixate, tehnica insamintarilor s.a.

Inainte de 1893, Paul Adolf Grunau a functionat ca atasat la Circumscriptia Silvica Bucuresti-Sinaia. Amintiri personale, ascultate “pe vin” de la fiica sa Gabriela Grunau vorbesc despre plimbari cu trasura ocolului Silvic Sinaia, vizitiu fiind un padurar. Se mergea pana la vama de la granita situata la extremitatea nordica a Predealului. Aici, cu un bacsis acordat granicerilor se depaseau limitele tarii pentru a savura “o halba de bere” pe teritoriul imperiului Austro Ungar.
Dupa 1907 Paul Adolf Grunau este numit sef al Serviciului Plantatiilor din Directia Tehnica a Administratiei Forestiere a Statului.
Publica "Istoria invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manualul silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

Anii primului razboi mondial si perioada interbelica

Iesirea Romaniei din neutralitate in vara lui 1916 debuteaza spectaculos pe frontul din Transilvania, dar la scurt timp armatele romane sunt nevoite sa se retraga strategic in Moldova. Bucurestiul este ocupat de maresalul Mackenzen. Regele Ferdinand si guvernul Bratianu se retrag la Iasi (noiembrie 1916). Dupa 7 luni de acalmie, armata romana bine inarmata si reorganizata rezista eroic la Marasesti, Marasti si Oituz (vara lui 1917).

Radu Grunau participa la retragerea armatei romane si il gasim pe frontul din Moldova, ca tanar ofiter de cavalerie. Familia se refugiaza din Bucuresti la via din Valea Mieilor, iar Paul Adolf Grunau lucreaza la Ocolul Silvic Verbila, in imediata apropiere a Urlatiului.
In Bucuresti, la inceputul anului 1918, guvernul lui Marghiloman se straduia sa apere interesele romanesti intr-o capitala ocupata de trupele germane. La via din Valea Mieilor fetita cea mica, Alice (14 ani), este muscata de un caine turbat. Tata si fiica sunt obligati sa calatoreasca pe calea ferata la Bucuresti, pentru tratament. Cei doi gasesc casa din strada Paris (aleea Blanc la acea vreme) ocupata de armata germana. Nemtii se poarta totusi ca un ocupant civilizat, sensibilizat ca li se vorbeste intr-o germana pura.

Paul Adolf Grunau, nascut la Valsanesti in 1860, isi petrecuse copilaria si adolescenta din anii scolii la Halle in Germania de sud, fiind in gazda la un pastor. De retinut ca pastorul german instaurase relatii corecte dar austere, concretizate intr-o poveste din care reiesea ca in fiecare seara la masa celor doi i se servea pastorului un ou rascopt. Partea repartizata lui Paul Adolf Grunau era intotdeamuna capacelul oului, taiat cu grija de acesta…

Inca din anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial, gospodaria agricola si muncile in vie erau coordonate de un vier. Vierul se numea Tudor Tanase si impreuna cu tiganca sa, Manda, a renuntat sa locuiasca 20 de ani la propria sa locuinta din Arionesti, cartier marginas al targului Urlati. Din casa care i s-a oferit, situata in vie, a asigurat continuitatea muncilor si paza atunci cand proprietarii erau cu rostul lor in Bucuresti.

In perioada interbelica, odata cu primii ani prosperi de pace, Paul Adolf Grunau a angajat un nou vier, un ardelean cumpatat, serios si tacticos in tot ce facea. Se numea Nicolae Achim si avea o nevasta puternica, artagoasa, cu gura mare, luata din “regat”, care i-a preluat total atributiile prin 1940 cand mos “Macanae” cum ii spuneam eu si sora mea Teti a devenit tot mai static, ros de un reumatism necrutator, dar la fel de chibzuit. Mos Nicolae si Dobrita lui (mult mai tanara) locuiau cu Geta, nepoata lor, fata cu carte, care mai tarziu a ajuns angajata noastra la Bucuresti in casa din Sanatescu nr. 50 pentru cativa ani.

Pe perioada anilor in care s-a ocupat direct de consolidarea gospodariei viticole, Paul Adolf Grunau a facut-o muncind si investind continuu , “nemteste”.
La vila s-a inchis marea veranda, facand-o functionala si primitoare, cu ferestre mari, incadrate de arcuri de bolta si pardoseli din dale mozaicate. S-a adaugat o camera noua, camera cu intrare la scara exterioara, denumita "camera lui Nenea Radu".

Desavarsirea estetica crea stil in tot ceea ce se realizase in jurul casei din Valea Mielilor, intrucat imaginile nou create dadeau o personalitate si o noblete peisagistica.

Drumul comun ce deservea proprietatile celor trei (2 Eustatiu si un Grunau) dupa circa 150 metri de urcus usor cotea la stanga, intrand in proprietatea lui Paul Adolf Grunau. De aici exista un sistem de alei delimitate printr-un gard viu sau bare lemnoase pe stalpisori ce separau parcelele cultivate cu flori (marea majoritate) sau legume. Pomii fructiferi erau plantati pe flancurile aleilor. Acestea aveau gabaritul unui autocamion, carute sau trasuri si ajungeau in spatele vilei la pivnite sau la crame, inconjurand cladirea vilei Radalicella, dupa care reveneau pe fatada principala a constructiei, racordandu-se cu sensul de intrare.
In dreptul fatadei principale, aleea care ocolea cladirea, venind din spate, lasa libera perspectiva frontala a vilei, unde era o peluza larga de iarba tunsa si randuri de trandafiri, avand extremitatile delimitate printr-o alee semicirculara flancata cu petunii.
Vis-à-vis de fatada principala si gradina mentionata, se situa, peste un gard de sarma, via Spitalului Brancovenesc. In orizontul indepartat se zarea albia Cricovului Sarat, serpuind molcom si aliniamentul soselei Albesti-Paleologu - Urlati, avand in plan secund dealurile brazdate de vii de la Ceptura pe fundalul dominant al Istritei. La Poalele Istritei se afla Pietroasele, unde la 1837 doi tarani descoperisera tezaurul “Closca cu puii de aur”.

Pe fatadele laterale ale viei Radalicella, la o distanta de 4m de zidaria constructiei, era plantat cate un paravan protector din thuya inalta de 6m. Aleea principala din fata cladirii se intindea 50 de metri spre via propriu-zisa, pana la razorul transversal. Una din aleile laterale care flancau peluza frontala de iarba era prevazuta la capatul ei cu vita cataratoare. Pe aici era accesul pietonal al persoanelor care veneau pe jos in proprietate, dupa ce escaladau niste trepte racordate la drumeagul de acces.
Pe versanturile dealului apartinand curtii, in dreptul aleii principale, se distingeau trei ciresi uriasi amplasati la distanta, prevazuti cu leagan si banci de lemn, care pentru mine si sora mea, Teti, ocupau un loc aparte in amintirile legate de anii de neuitat ai copilariei noastre.

In conditiile arsitei pronuntate, in trei locuri dispersate ale viei, Paul Adolf Grunau plantase niste poienite in jurul unor nuci. Tanti Ella, matusa mea, a luat legatura cu mos Nicolae “vierul” care era mai putin “mos” atunci, si a comandat executarera “la meserie” a unor banci si mese pentru odihna.

La fiecare doua zile sacaua tractata manual (butoi fixat pe cadru si roti) iesea pe drumul de acces al celor trei proprietari si dupa 200m prin curtea lui Titica Eustatiu ajungea la capatul drumului, la teava prin care curgea tot timpul apa rece si cristalina de la marginea padurii. La intoarcere, butoiul fiind plin si drumul in vale, ritmul sacalei era mai naravas.

Dotarile cramei

Inca inainte de 1930 Paul Adolf Grunau a cumparat de la Fabrica de Butoaie din Pitesti butoaie cu clapa, avand o capacitate de 100 de deca. La curatire se decupla capacul din fundul butoiului, muncitorul intrand in interior spre a inlatura rezidurile depuse folosind pucioasa.

In afara de vechile butoaie, Paul Adolf Grunau procurase alte 40 de butoaie sosite cu trenul in gara Albesti-Muru si transportate de acolo pana la Valea Mieilor cu carul cu boi. Separat, cumparase 2 zacatoare, 2 budane mari, mai multe hardaie, mai multe cofere (pentru cules), un malaxor cu roti dintate. Toate acestea, pe langa butoaie vechi - respectabile ca numar - umpleau crama din barne de stejar situata vis-à-vis de curtea utilitara.

O piesa de baza a utilajului viticol continua sa fie pompa manuala actionata de doua persoane care manevrau in cuplu, in sens alternativ si in pozitie inversa, aceeasi tija verticala mobila. Pompa era racordata cu 2 furtunuri groase - primire/plecare - cu diametrul de 10 cm. Se intrebuinta la pomparea/transferul vinului, dupa procesul de fermentare, din crama noua, de la nivelul parterului, printr-o gaura in planseul din bolti de caramida, in pivnita, unde vinul avea sa fie depozitat in alte butoaie curatate. De asemenea, pompa se intrebuinta atunci cand carele cu boi sau autocamioanle cumparatorilor soseau sus in curte, la intrarea scarii spre pivnita, urmand ca vinul sa fie transferat prin pompare din butoaiele din pivnita.
In arsenalul viticol mai erau 6 pompe de stropit.

Totodata, trebuie amintit cazanul de tuica cu toate ustensilele aferente in care se perapara tescovina, apreciata de cunoscatori ca fiind la 60-70 de grade ca tarie.

Reorganizari, vecinatati

Prin anul 1934, dupa decesul lui Titica Eustatiu, via acestuia compusa din 6 pogoane vie si 2 pogoane padurice trebuia sa fie impartita intre Eugenia, casatorita cu Paul Adolf Grunau si nea Mitita Eustatiu. In cadrul unui consiliu de familie tinut la Bucuresti, sub presiunea calendarului viticol, s-a dat in provizorat lui Paul Adolf Grunau calitatea de a administra cel de al treilea amplasament pana la finele anului 1935.

Trecand acest provizorat, Mitita Eustatiu care era foarte “chitibusar” si imprevizibil a insistat foarte mult ca el sa anexeze proprietarea defunctului dand o despagubitre de 50% lui Paul Adolf Grunau. Unul din argumente era ca via lui Paul Adof Grunau nu se invecina direct cu proprietatea defunctului.

Mitita Eustatiu, impreuna cu fiica sa Ivona Eustatiu casatorita cu juristul Iuliu Petrusca, domiciliata in Bucuresti, pe strada Olari, renunta la a mai folosi vechea locuinta din parcela tatalui ei si reuneste tot inventarul viticol in crama si pivnita situata pe amplasamentul defunctului Titica Eustatiu.

Recapituland, Paul Adolf Grunau ramine cu 14 pogoane, iar Mitita cu 18 pogoane vie si 2 pogoane padure.

Amandoua proprietatile viticole (Eustatiu si Paul Adolf Grunau) formau impreuna cu via Eforiilor (alaturata lor) avangarda dealurilor, primele inaltari de relief aparute compact in fata cimpiei Baraganului. Via Eforiilor, administrata de doamna Todie, isi prelungea proprietatea si pe zona de est, acolo unde lunca Cricovului, bogat impadurita, se extindea prin hatisuri si printr-o densitate neobisnuita de vegetatie, pana sus pe deal, in vecinatatea ulucilor proprietarilor vecini si a paduricii Eustatiu.
Aceasta zona era folosita de Paul Adolf Grunau pentru incursiuni vanatoresti (fazani si iepuri).

Revenind la vecinii viei Paul Adolf Grunau din Valea Mieilor vecinatatile erau urmatoarele:
Spre drumul vicinal vecinatatea cu via Nabadae (birjar cunoscut al zonei Urlati) si casuta lui.
In deal, vecinatate cu antreprenorul Voichita din Ploiesti (avand copii pe Viorica si Niki). Este de remarcat performanta de exceptie a drumarilor adusi de acesta care au reusit sa amenajeze un drumul pietruit pentru automobilul familiei sale.
La nord, pe un orizont iluzoriu era situata via mostenitorilor Greceanu (general erou din primul razboi mondial).
La est era situata via reunita a lui Mitita Eustatiu.

Ajunsi la Greceanu, realizam ca orizontul a fost estimat derutant, oferindu-ne alte zari si alte culmi de deal. Dupa ore de mers prin minunatele decoruri succesive, unde in zari serpuieste lunca Cricovului spre munti, se ajunge la punctual geodezic, constructie din lemn, alaturi de un esantion de civilizatie: vila Aurica Mateescu, cu alei asfaltate si lumina electrica, situata la cota cea mai inalta a dealurilor din zona.
Dupa ploi, cand aerul era rarefiat, se auzeau rafale si cadente ritmice pe trenurile ce treceau pe calea ferata Ploiesti-Buzau.

Anul 1941

La inceputul anului 1941, pe soseaua nationala, pe directia Buzaului, au inceput sa curga mari unitati mecanizate germane. Aproape la orice ora a zilei, pe deschiderea vizuala dintre iesirea Albesti-Paleologu spre Loloiasca, se puteau distinge in limitele orizontului, fara binoclu chiar, suita nesfarsita si grabita a autocamioanelor Opel Blietz care veneau dupa o interventie scurta dar eficienta in Balcani, in care repurtasera o victorie clara, dar total inoportuna calanderistic. Nemtii pierdusera startul demararii planului Barbarosa, avand o intirziere de aproape o luna si jumatate, ce se va dovedi strategic decisiva in prima esuare a invincibilului Blitzkrieg, la inceputul de decembrie in fata Moscovei.

In 22 iunie dimineata, intr-un sprint prelungit cu Alcion-ul lui nenea Radu, am cumparat din Urlati toate ziarele, fara nici o exceptie: Universul, Timpul si Curentul, pe care le-am adus acasa nedeschise.
Pe prima pagina, un supra-titlu mare si pronuntat era comun in toate ziarele cumparate: “Va ordon treceti Prutul!” cu poza regelui Mihai si a Generalului Antonescu. Titlurile comunicatele militare ale inaltelor comandamente roman si german erau si ele pe prima pagina. In zori de zi se pornise avalansa.

In Urlati bateau la nesfarsit clopotele si era un entuziasm contaminant. Din timp in timp, 20 aparate IAR decolate de la aerodromul militar de langa Mizil brazdau cerul pentru ca mai tarziu sa patruleze in celule de cate doua avioane, facand controlul liniei feroviare dinspre Ploiesti (traseul cel mai apropiat al unui ipotetic atac aerian sovietic ar fi avut ca tinta rafinariile din zona).
Masurile preventive germane in special pentru a apara aurul negru din Valea Prahovei si cu precadere Ploiestiul aveau sa se concretizeze curand printr-o serie de masuri militare preventive. Astfel au fost amplasate in cerc inchis in jurul orasului Ploiesti zeci de baloane captive uriase, care cu conditia de a fi numeroase ar fi blocat printr-o plasa legata intre ele patrunderea aviatiei inamice, intocmai precum incercasera britanicii la apararea aeriana a Londrei. Si asa cum erau amplasate, formau un evident obstacol de ordin psihologic impotriva unor atacuri ale aviatiei inamice purtate la mica si medie inaltime.
Insa fundamentul decisiv, desigur, a fost transferul diviziei a 5-a antiaeriana germana (5 Flak Division) dislocata din nordul Germaniei unde inerent slabea zona respectiva prin plecarea unei unitati de elita. Pe langa bateriile de 88 mm, divizia avea in componenta trenuri blindate, unitati de proiectoare, unitati de ascultatoare si un sistem performant de radar. Era usor de remarcat cata importanta dadea OKW-ul apararii regiuniii petroliere Ploiesti, importanta care depasea net chiar si apararea unor centre urbane, poate doar cu exceptia Berlinului. Comanda Diviziei a 5-a antiaeriana germana era asigurata de generalul Julius Kuderna.

In primele ore ale razboiului declansat aviatia sovietica a suportat handicapul distrugerii aparatelor proprii la sol, fiind surprinsa de evenimente. In scurta vreme au inceput se execute actiuni limitate (fiind in criza de aparate) asupra obiectivelor strategice majore, cu prioritate asupra celor petroliere. Zburau in formatiuni reduse (celule) sau chiar in misiuni solitare, in special in zboruri de noapte, urmarind cel mult un efect demoralizant asupra populatiei civile. Astfel, in regiunea podgoriilor Valea Calugareasca-Valea Mieilor, zona suprapopulata de fenomenul refugiului din fata potentialului pericol al bombardarii centrelor urbane, au urmat nopti cu atmosfera dramatica dupa 22 iunie 1941: clopote trase la biserici, modulatii lugubre ale sondelor petroliere sau tonul alarmant ala sirenelor uzinelor din zona sau din localitatile invecinate (Campina, Baicoi etc.).

Noii locatari ai viei Radalicella, la fel ca si vecinii lor, respectau strictetea camuflajului. Noaptea, cand incepea sa se auda rabufnitul surd al bombelor tot mai aproape, ne adaposteam in pivnita cu bolti de caramida printre butoaie. Avioanele sovietice inchideau cu intermitenta motorul spre a nu fi detectate de reflectoare si prinse de rafalele tunurilor antiaeriene germane. Odata prinsi in incidenta incrucisarii puternicelor fascicole de lumina ale reflectoarelor ce rascoleau intunericul vazduhului, aviatorii rusi nu mai urmareau plasarea bombelor asupra obiectivelor militare, ci doar sa scape cit mai grabnic de greutatea suplimentara a bombelor – abandonandu-le rapid, oricum si oriunde. De aici si prudenta – exagerata in aparenta a populatiei civile – caci bombele lansate de aviatia sovietica in 1941 cadeau la intimplare noaptea, oriunde te asteptai mai putin: in mijlocul unei gospodarii cu aceleasi sanse ca si intr-o rapa pustie.

Totul a durat doar catava saptamani, pana cand frontul s-a indepartat prin eliberarea rapida a Basarabiei si Bucovinei. Luptele frontului, actiunea aviatiei si indepartarea bazelor de plecare nu au mai permis sovieticilor sa se ocupe de interiorul tarii noastre. De altfel actiunea aviatiei rusesti din aceste zile pana la 23 August 1944 a fost nula.

'42-'43

In toamna anului 1942, Alice Dimancescu, iubita mea mama, se desparte de tatal meu, Nelly Dimancescu. Transformata profund ca traire spirituala ca urmare a unei pasiuni reciproce, compatibile pe multiple planuri, se va casatori cu tanarul inginer Casin Popescu - prieten si protejat al familiei.

Renegata un an de zile de familie pentru acest pas, Alice se retrage, autoizolandu-se impreuna cu fiica ei Sanda/Teti care avea 8 ani. Ramane toata iarna la via din Valea Mieilor, pe care o administreaza cu delegatia fratilor (Gabriela si Radu Grunau). Zilele splendide ale unei toamne nostalgice si ruginii – pline de rodul naturii, se curma prin instalarea unei ierni aspre si lungi.

Mama si fiica petrec acest episod “hibernal” in tovarasia Molditei si a puilor ei, Spritz si Bobb - dulaii nostri. Alaturi si de misterioasa Tubby si de Mitzi-Matzi-Tutzi-Mutzi o pisicuta blajina si jucausa, care din pacate avea sa fie sfasiata la aparitia primaverii de cei trei caini infometati dupa o iarna grea.

A venit si vacanta mare a lui 1943. Teti a dat in particular (fara sa frecventeze) la Urlati a doua clasa primara, iar eu am absolvit cursul inferior la Liceul Titu Maiorescu, dand examenul de capacitate.

Vin zilele calduroase de vara cand aveam sa ma bucur din plin de biciclete si de prietenia copiilor din vecinatatea viei noastre: Viorica si Niki Voichita din Ploiesti.

Azi, 2 iulie 1943, zi caniculara, am adus cu bicicleta presa de la Urlati si pe drum am rasfoit ziarele. Se aniverseaza un an de cand generalul german Erich von Manstein, devenit maresal, a cucerit in Crimeea cea mai mare fortareata asediata si nemtii serbeaza caderea Sevastopolului.

O vizita la vie

In vacanta de vara eram tot la vie. Intr-o memorabila zi de 1 august 1943 am fost solemn insarcinat de mama mea, devenita acum si in acte Alice Grunau Popescu, sa ies cu bicicleta pe Valea Mieilor pana la soseaua nationala Ploiesti-Buzau. Trebuia sa o intampin pe Domnita Ileana, nasa mea, care venea insotita de secretarul particular “Herr Bitterman” la bordul Hudson-ul visiniu decapotabil cu cauciucuri albe Banloc. Urma sa ghidez de pe bicicleta masina in traversarea imensei prapastii, pe podul masiv din lemn subred si sa ne inscriem pe ultima parte a drumului care ne aducea in curtea proprietatii Grunau (vila Radalicella).
Domnita urma sa il vada pe al treilea copil al mamei mele, Vlad Calin Andrei, nascut in iulie 1943. Urma sa ii devina nasa, in continuarea aceleiasi traditii prin care in 1929 si 1934 eu si sora mea, Teti, am devenit finii Domnitei.

In aceeasi zi de duminica, la orele 10 dimineata, fusese programata inaugurarea festiva a unei gradinite la Ploiesti, in prezenta doamnelor Maria Antonescu (sotia maresalului) si Veturia Goga, exponente ale Consiliului de Patronaj. Domnita Ileana avea in program sa ia parte la festivitate, dupa care urma sa-si onoreze promisiunea fata de vechea si buna ei prietena, Alice Grunau. Prietenia avea la baza colaborarea si activitatea armonioasa in sanul Asociatiei Crestine a Femeilor (ACF), a carei presedinta de onoare devenise Domnita in 1938, la moartea Reginei Maria.

Deplasandu-ma la punctul convenit pe soseaua nationala eram mandru de misiunea mea de calauza mobila, calare pe bicicleta cea noua, un Diamant cumparat acum un an de zile de catre tatal meu de la Cartea Romaneasca. Eram foarte atent sa nu-mi scape privirea de la masinile care treceau, asteptand Hudson-ul Domnitei, pe care il cunosteam bine din minunatele vacante petrecute la Castelul Bran, cand eram invitati in fiecare vara, cate o luna.
In fine, am fost identificat cu mare punctualitate la ora prevazuta si dupa salutul de rigoare am intrat pe Valea Mieilor. Am depasit celebrul pod in vesnica vibratie, ruland incet si cu atentie si dupa ce am lasat in urma Putul Frumos ne-am inscris in drumeagul lateral, tot timpul avand, spre fala mea, pozitia de cercetas mobil in fata augustei limuzine.

Dupa ce automobilul a fost parcat la umbra deasa a perdelei de thuya ce flanca una din lateralele vilei, distinsii oaspeti au patruns in casa fiind intimpinati cu un puternic sentiment de devotament, respect si prietenie de catre mama mea si de catre surioara mea iubita, Teti, care avea atunci 9 ani. Discutiile s-au centrat, cum era si firesc, in jurul fiintei nou aparute pe lume, fratiorul nostru Vlad Calin Andrei, nascut luna trecuta.

Domnita precizase celor de fata ca oficierea festivitatii de deschidere a gradinitei de la Ploiesti, programata pentru acea dimineata, fusese anulata intempestiv datorita atentionarii facute de apararea pasiva germana din spatial aerian al Europei meridionale si de sud-est, privitor la un potential atac aviatic a fortelor strategice aeriene aliate. Acesta ar fi fost posibil prin decolarea avioanelor din Benghazi din Africa de Nord si viza printr-un raid de mare anvergura bombardarea sudului Germaniei sau eventual a spatiului aerian balcanic. In orice caz, invitarea oficialitatilor se contramandase.

Aici trebuie sa mentionez ca in urma cu 2-3 saptamani eu si Teti fusesem invitati de catre tatal nostru, col. Dimancescu, la Sinaia. Am fost placuti surprinsi de cadoul pe care ni-l facuse, un urias drapel romanesc lung de peste 10 m si lat de 1 m. Era adus de la Breaza, centru MTR (Munca Tineretului Roman - organizatie paramilitara care construia sosele, poduri, viaducte) unde tatal meu era comandant.

Asadar, revenind la ziua de 1 august 1943, am gasit prilejul mai mult decit nimerit sa fixez chiar atunci pe fatada principala a vilei Radalicella acest drapel.
Atras fiind in curte de prezenta splendidei limuzine decapotabile, eram fascinat de examinarea cadranelor de bord ale automobilului, cand am tasnit afara din masina strivit fiind de zgomotul asurzitor al celor doua avioane cu 4 motoare ce zburau incredibil de razant, incat am crezut ca intra in acoperisul casei. Ca perceptie instantanee am retinut in mod straniu profilul crispat al pilotilor ce strabatea prin ochelari. Aviatorii pareau hartuiti si amenintatori in acelasi timp. Nu aveam pe moment capacitatea de a distinge ce se intampla si cine sunt, cui apartin cele doua gigantice avioane aparute ca din senin dintre dealuri, dand proportii neverosmile surprizei si nesigurantei. Am alergat in casa cu proaspetele imagini si cu dorinta de a informa pe cei prezenti de ce vazusem.

Nu aveam de unde sa stiu ca simultan astfel de grupuri izolate de avioane de bombardament se strecurasera tactic pana in mijlocul rafinariilor petroliere din zona aparata de nemti, la Ploiesti, navighand la un plafon foarte coborat, urmand cursul apelor curgatoare Prahova, Teleajen, Cricovul Sarat sau printre dealuri, devenind astfel invulnerabile fata de sistemul radar german si fata de baloanele captive, inclusiv fata de inelele concentrice ale bateriilor anti-aeriene germane.
Ulterior s-a stabilit si confirmat din surse oficiale ca 174 de super fortarete strategice americane (B 24 Liberator) aflate sub comanda generalului Lewis Brereton decolasera din Libia (de pe aeroporturile recent eliberate de fortele armate britanice) si fusesera reperate de sistemul de siguranta german din Marea Mediterana. Avioanele au fost urmarite pe traseul lor spre Europa Centrala si Meridionala – patrunzand in spatiul muntos al Iugoslaviei de unde nu au mai fost semnalate. Printr-o schimbare tactica de directie, avioanele au reaparut surprinzator in zona subcarpatica a Romaniei aplicand deliberat formula dispersarii si zborul la mica altitudine pentru a se apropia neidentificate pana la obiectivele vizate din jurul Ploiestiului.

Revenind la intrarea mea in casa, Domnita Ileana m-a intrebat esentialul, care mie imi scapase: cum erau avioanele ca descriere, nu pilotii… Abia atunci, apeland la memorie (inregistrasem, dar nu selectasem, pentru mine fusese nesemnificativ) am spus ca avioanele erau kaki si cu o stea mare alba pe fuselaj.
Domnita a zimbit grav, precizand ca sunt avioane americane, in premiera in Romania, adaugand ca le recunoaste din vest, de la bombardamentele americane asupra Germaniei (1942-1943) cand lansasera atacuri si asupra Vienei (Austria era anexata Germaniei la acea data).

Afara, din directia Ploiestiului (aproape 20 de km), se auzeau explozii repetate care au incetat destul de repede. Dupa aceea au aparut incendii extinse care au durat toata noaptea, pana a doua zi.

(bombardierul B-24 / The Sandman, pilotat de Robert Sternfels, apare dintr-un nor de fum in timpul operatiunii Tidal Wave)
fotografie surprinsa Jerry J. Jostwick, singurul cameraman militar supravietuitor al misiunii; sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

S-a evaluat de catre specialistii si analistii vremii ca distrugerile si pagubele la obiectivele militare atinse au depasit la un loc cele 29 de incursiuni aeriene ulterioare din 1944, incursiuni ce vor porni de la avioane decolate din Italia/Foggia. Pierderile super-fortaretelor americane au fost insa pe masura. Operatiunea - denumita Tidel Wave - tintind Ploiestiul si zonele petrolifere aferente fusese in amanunt pregatita prin antrenamente asupra unor machete amplasate in desertul Libiei, reprezentand rafinariile Ploiestiului. Din cele 174 de fortarete plecate, 54 au fost doborate deasupra Romaniei, iar alte cateva zeci nu s-au mai intors la baza fiind avariate sau doborate pe parcurs. Nebeneficiind de un aeroport situat pe continentul european, incercarea s-a dovedit lipsita de pragmatism prin prisma pierderilor suferite de avioanele americane.

(rafinarie din Ploiesti in flacari; se pot observa structuri de camuflaj in jurul instalatiilor; sursa:

http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

Dupa 8 luni, in perioada 4 aprilie 1944 - 23 August 1944, avioanele americane, decoland din Italia, zona cucerita de trupele aliate debarcate, au reluat raidurile asupra Romaniei. Aeroportul Foggia, anterior folosit de Luftwaffe, fusese cucerit de Armata a 8-a britanica.
De data aceasta s-a folosit tactica “covorului”, a zborului la mare inaltime, escadrilele protejandu-se reciproc in lupta printr-o dispunere supraetajata si flancata. Astfel, se explica sacrificarea victimelor omenesti si a bunurilor civile in dauna eficientei procentului de distrugere a obiectivelor militare. Aceasta schimbare tactica a aviatiei anglo-americane a fost impusa de redutabila artilerie antiaeriana din zona Ploiestiului (Divizia 5 AA - Kuderna) si de experienta anterioara din 1943. De cele mai multe ori fortele aeriene americane care bombardau zona insumau peste 1,000 de aparate. Avioanele de vanatoare americane, avand autonomie de zbor mai redusa, protejau bombardierele numai pana la intrarea in spatiul aerian romanesc.
Zborurile deasupra Ploiestiului erau cotate si retribuite superior catre pilotii americani. Pe timpul noptilor, raidurile asupra Ploiestiului erau realizate in zboruri izolate de catre Royal Air Force (RAF).

Acum a venit toamna lui 1943. Sunt gazduit pe timpul anului scolar in minunata casa a amintirilor mele, casa din Paris nr. 13 din parcul Bonaparte, unde de fapt ma si nascusem si copilarisem pana in 1934. Atunci ma mutasem in casa construita de parintii mei, in strada Aviator Sanatescu, la nr. 50.

Iarna '43-'44 a trecut pe nesimtite si traiam fara sa constientizam gravitatea evenimentelor. Bucovina de Nord fusese cucerita din mers de catre armatele tavalugului sovietic, aflate in ultima etapa a unei ofensive prelungite, oprita abia in fata Iasiului. Frontul se stabilizase printr-un “respiro” ce se parea a se prelungi, instaurandu-se de fapt linistea de dinaintea furtunii.

Bombardamentele

In restul lunii aprilie (1944) au fost dimineti intunecate, pline de ceata joasa, artificiala, declansata de nemti. Vizibilitatea era posibila numai la cativa metri. Prin ceata se distingeau zgomote infundate de motoare de avion.

Intr-o dimineata eram in curte, imbracat cu o camasa alba. Spre surprinderea mea am observat cum camasa se pata cu picaturi proaspete de sange care cadeau din ceata deasa. Pete compacte de sange au aparut si pe celelalte alei ale gradinii. Toate supozitiile ne duceau catre avarierea unui avion. Poate parti din el cu piloti raniti sau sfartecati se detasasera in vazduh. Sau poate un pilot ranit foarte grav se lansase prin parasutare.

Au venit si zilele frumoase, insorite, odata cu luna mai si timpul se scurgea in aceeasi nesiguranta. Beteala sclipitoare cu zumzetul ei continuu si imperceptibil lansata de aviatia de bombardament americana cu menirea de a deruta inregistrarile radarelor germane era acum o obisnuinta in decorul cotidian. Arareori, din adancul vazduhului se rostogoleau rezervoare suplimentare goale, de aluminiu, ale bombardierelor americane.

Bombardarea Ploiestiului incepea zilnic la orele 12 si lua sfarsit in jurul orelor 14. Simptomatic, dupa sunarea alarmei propriu-zise, anuntata prin radio de catre “Ilse Zwo” apareau in zarile sudice ale orizontului escadrile de vanatoare romanesti de la Mizil impreuna cu cele de la Targsor si Pipera. Cele aproape 60 de aparate IAR aveau menirea sa izoleze, sa hartuiasca si eventual sa doboare bombardiere americane razlete, avariate de puternica artilerie antiaeriana germana.

Un adevarat spectacol se declansa in noptiile in care britanicii de la RAF aveau misiunile lor in zona. Piloti desavarsiti, cautau sa penetreze si sa deruteze apararea concentrica a nemtilor. Totul debuta in alarmele nocturne prin modulatia scurta dar repetata a sirenelor de la uzine sau de la schelele sondelor. Imediat dupa, apareau fascicule de lumini puternice de la reflectoarele ce brazdau cerul, intersectandu-se sporadic cand pareau sa gaseasca pe inamic. In fine, cand avioanele ajungeau in zona vizata a obiectivelor, lansau multiple parasute luminoase care straluceau multicolor, spectaculos si feeric peste vai si dealuri, luminandu-le clar ca lumina zilei. Abia in final se dezlantuia canonada tunurilor antiaeriene, intrerupta de izbucnirea bombelor ce rabufneau infundat, de multe ori fara sa tinteasca obiectivul, ci numai pentru a usura bombardierul fugarit peste tot de reflectoarele necrutatoare.

A doua zi, linistea si pacea se instalau armonios printre dealuri si vai, dar numai pana la orele 12, cand caruselul reincepea prin aparitia inspaimantatoare si strivitoara a stolurilor argintii si sinistre din bataia soarelui. Avioanele se apropiau implacabil spre rafinariile orasului dupa un viraj prealabil de 120 grade est-vest, viraj ce oferea escadrilelor americane in misiune avantajul evident de a nu avea soarele in fata si de a pastra, dupa bombardament, directia de intoarcere spre Turnu Severin si spre Adriatica.
De multe ori cadenta si angajarea in formatie geometrica de lupta a zecilor de escadrile americane era dereglata, dar tactica bombardarii in covor reusise sa se impuna in ciuda avioanelor doborate sau neintoarse la bazele de plecare.

Dincolo de gara Albesti-Muru, pe campia dinspre Zanoaga, nemtii construisera un Ploiesti fals, care noaptea sa dea imaginea unui oras ce nu aplica corect prescriptiile unui camuflaj drastic, prin realizarea unor baracamente dotate cu lumini razlete care sa deruteze astfel orientarea britanicilor. Se spara astfel ca pilotii, hartuiti fiind de multimea de reflectoare, vor cauta sa-si plaseze bombele pe falsul Ploiesti.

Pentru toti copii si adolescentii din Valea Mieilor, aflati in refugiu si intr-o vacanta prelungita, dupa amiezile erau de regula o perioada placuta a zilelor fierbinti de vara, cel putin pana incepea sa se intunece. Grijile si tensiunea bombradamentelor era intrerupte cu desavarsire.
Se organizau meciuri de volei intre echipele Valea Mieilor si Urlati ce se jucau pe terenul improvizat de “La Mitica’ncura lume” (rascrucea de la gigantica soava), pe drumeagul din fundul vaii, acolo unde era si o bisericuta. Terenul il numiseram Bazarau. Din echipa vizitatoare a Urlatiului facea parte si internationalul ploiestean, student la medicina, celebrul Melonte Popescu. Mai erau si Puiu Tiganescu, baiatul primarului din Urlati, proaspat absolvent al Liceului Sf. Sava din Bucuresti si multi altii. Intorceam si noi vizita celor din Urlati care ne invitau, baieti si fete, sa ne scaldam la strandul unei societati petroliere din Valea Nucetului.

Un August fierbinte

Intr-o dupa amiaza de august '44 am zarit la confluenta drumului nostru (al viilor Grunau si Eustatiu) cu drumul vicinal ce mergea catre Cricov doi indivizi de circa 30-35 ani, imbracati in pantaloni si camasa militara, nebarbieriti de cel putin doua zile. Intrebandu-i ce vie cauta, pareau a fi cam incurcati. Auzind de la mine ca tatal meu si unchiul meu erau ofiteri, au renuntat sa mai inainteze spre noi. In mintea mea a incoltit suspiciunea asupra adevaratei lor identitati. Cei doi, intuind ce se intampla in mintea mea si incercand sa motiveze prezenta in zona au justificat, parca trezindu-ma la realitate, ca frontul se apropie, iar ei ca specialisti in balistica cerceteaza in prezent dealurile, cautand potentiale pozitii, cat mai strategice, pentru amplasarea unor baterii grele de camp. Cei doi au transat discutia, intentionand in mod vizibil sa se descotoroseasca de mine, care doream acelasi lucru, fiindca era clar ca daca nu erau spioni parasutati erau niste dezertori care cautau haine civile si mancare fara alte complicatii. In seara respectiva, dupa ce am aprins fitilul lampilor cu gaz, am fost mai atent ca altadata la latratul celor trei dulai.
Peste numai cateva saptamani, larma cainilor in puterea noptii si lasatul sarmei ghimpate, de regula langa stalpi, va marca strecurarea printre gospodarii, ocolindu-le sistematic, a ostasilor germani care supravietuisera ofensivei sovietice si intoarcerii armelor de catre fostii lor camarazi romani. In goana lor nebuna, nemtii cautau obsedant nord-vestul dupa busola.

Spre sfarsitul zilelor fierbinti din august, comunicatele militare ale Statului Major Roman anuntasera declansarea unei mari ofensive sovietice la Iasi, care s-a extins imediat pe frontul Basarabiei. Rusii exploatand cu succes capetele de pod de peste Nistru, situate la nord si sud de Tighina prefigurau intentia unei actiuni de incercuire a trupelor germane care rezistau in intrandul de la Chisinau.

Era limpede ca directia presiunii trupelor maresalului sovietic Malinovski actiona paralel cu cursurile Prutului si Nistrului, precum si paralel cu Carpatii Rasariteni, impiedicand transformarea acestora in obstacole naturale pe directia strategica est-vest, directie care reprezenta sensul firesc al marii ofensive sovietice. Astfel, liniile logistice si de aprovizionare ale armatei a 4-a romane (gen. Steflea) erau amenintate sa devina subit foarte scurte si in curand sa nu mai fie strategic functioanle deoarece replierea/retragerea trupelor romane spre vest era neoperationala, granita cu Ungaria fiind situata pe lantul muntilor Carpati conform Dictatului de la Viena.
Totusi, desi ofensiva sovietica din 19 august 1944 nu se caracteriza prin surpriza, ea fiind previzibila din luna aprilie a aceluiasi an, aceasta actiona sinergic pe conlucrarea a doua fronturi ale armatei: Frontul 2 Ucrainean/marsal Malinovschi si Frontul 3 Ucrainean/maresal Tolbuhin. Prima grupare actionand in sectorul Iasi - Targu Frumos - Podul Ilioaiei, avand o actiune manevriera de rupere, a doua grupare in spatiul Chisinau-Tighina, avand o actiune de fixare, ulterior de lichidare potentiala a incercuirii preconizate.

Comunicatele Statului Major se limitau la exprimari conventionale, ambigue, ca: “lupte deosebit de crancene, cu pierderi de ambele parti” sau “trupele noastre s-au repliat pe pozitii dinainte stabilite”. In intervalul scurs de la 19 la 24 august 1944 nu s-au inregistrat evenimentele militare scontate de sovietici: “ruperi de front care sa finalizeze crearea unor brese, exploate de patrunderea unor forte de izbire si realizarea unei batalii decisive cu incercuiri si nimiciri de forte si tehnica militara cantitativa”.
In aceasta perioada armatele 6 si 8 germane intercalate intre armatele 3 si 4 romane (la nordul si sudul frontului romano-german Ucraina de Sud comandat de generalul Hans Friessner) au conlucrat loial si camaraderesc, frontul fiind unitar si omogen ca eforturi de coordonare si in special continuu ca articulare de mari unitati.

Evenimentele politice, care au determinat practic modificarile in raportul de forte de lupta prin actul de la 23 August '44 au intrerupt efectiv planul de campanie prin care se executa o retragere controlata a trupelor Axei pe linia fortificata de cazemate Focsani - Namoloasa - Galati. Odata cu oprirea trupelor sovietice, pe acest aliniament, maresalul conducator Antonescu ar fi putut duce tratative convenabile cu Moscova pentru incheierea unui armistitiu.

In cadrul frontului dezarticulat prin iesirea din ostilitati a Romaniei, s-au creat goluri de neinlocuit prin desprinderea din dispozitivul “Ucraina de Sud” a armatelor a 3-a si a 4-a romane care asigurau flancurile Armatelor a 6-a si a 8-a germane, situatie care le-ar fi pus pe cele din urma in situatia de a fi incercuite si nimicite de catre sovietici.
Pana la urma, cu efectivele descompletate, avand pierderi apreciabile, armatele a 6-a si a 8-a germane au rupt contactul cu inamicul sovietic si au trecut in grupuri de lupta independente Carpatii Rasariteni. Trecand in podisul Transilvaniei s-au reconstituit in structurile initiale si au refacut linia frontului impreuna cu cele 3 armate ungare. In continuare, dupa 1 octombrie '44 aceleasi mari unitati germane iau parte la luptele de la Lacul Balaton, Budapesta si la cele din Muntii Tatra.

In seara zilei de 23 August am receptionat in sufrageria viei din Valea Mieilor la aparatul de radio Philips proclamatia Regelui Mihai privind incheierea armistitiului (lucru care avea sa se intample abia pe abia pe 12 septembrie) cerut de catre poporul roman. Regele anunta iesirea din razboiul dus impotriva URSS cat si impotriva celorlalte Natiuni Aliate (Marea Britanie si SUA). Se anunta si intoarcerea armelor impotriva armatei germane. In noua ipostaza, armatele romane alaturi de trupele “glorioasei armate sovietice”, vor elibera teritoriul tarii de fortele germano-ungare, realizand anularea Dictatului de la Viena prin recuperarea Ardealului.

A doua zi tineretul din Valea Mieilor si invitatii nostri obisnuiti din Urlati ne-am intilnit pentru ultima oara pe terenul de volei dintre pitorestile noastre vii si asezari.
Nimeni dintre noi nu avea chef de joc, napaditi fiind de fel de fel de ganduri cenusii, numarand zilele foarte putine pana ce armatele puhoiului bolsevic se vor revarsa spre centrul tarii, atingand si zona noastra pe directia Buzau - Ploiesti.
Si-a facut aparitia dinspre viile Babes si un tanar mai rasarit decat noi, cu vreo 10 ani mai mare, purtat de o cabrioleta. Era chiar fiul marelui proprietar viticol, co-asociat al firmei “Babes si Rasnoveanu”, celebrul restaurant din Bucuresti, de pe Calea Victoriei. Personajul era in posesia comunicatelor militare care anuntau orasele “eliberate” prin actiunea victorioasa a Armatei Rosii care cucerise Bacaul si se scurgea spre sudul Moldovei. Tanarul Babes, implicat in actiunile si afacerile tatalui sau, ne spune grav ca vom avea mari deceptii cei care, inca optimisti, asteapta cu incredere sosirea armatelor sovietice “eliberatoare”. Ne vom trezi curand la realitate cand hoardele barbare ale trupelor bolsevice vor da cu nasul de atmosfera burgheza si cea a “mosierilor exploatatori” viticoli. Se vor face reforme sociale printre devastari si violuri, a incheiat tanarul atentionarea. Trebuie spus ca previziunile mentorului nostru ne-au parut exagerate si ne-au socat. In faptul serii ne consolam ca cel putin numai asteptam a doua zi bombardamente anglo-americane, care incetasera definitiv.

Trebuie sa precizez ca inca inainte ca evenimentele in curs sa se precipite, eram obsedat de imagini recente ce reprezentau retragarea frontului germano-roman sub presiunea constanta a armatei rosii revarsata de la Cotul Donului pana pe meleagurile nostre. In inchipuirea mea vedeam o inclestare intre inamicii principali - rusi si nemti - disputandu-se pozitie cu pozitie, transee cu transee. Pe dealurile cu vii vedeam amplasate tunuri camuflate chiar si in spatele casei noastre. Macabra linie a frontului trebuia sa ne separe pana in ultimul moment: lumea libera care inca se retragea si lumea fortelor demonice ce se revarsa implacabil, parjolind viata si extirpand orice forma de civilizatie, traditie si bunastare.

In mare graba am inceput operatiile de transformare a gospodariei. Incepusem sa camuflam intrarea in pivnita boltita de sub casa, care avea o singura scara de acces cu trepte largi de piatra, demontand usile masive de stejar de pe tocul existent, construind un paravan de scanduri si amplasand butoaie mari la intrarea improvizata. Astfel am facut o cosmetizare constructiva a intrarii in pivnita simuland doar o nisa, cu pardoseala falsa. In spatiul nisei simulate am depozitat ca pretext functional catava putini, hardaie si butoiase mici.

De acum urma asteptarea care nu a durat prea mult. Emisiunile prinse la radioul nostru ne comunicau ca intre timp prezenta trupelor sovietice (nespectaculoase in viteza de inaintare) nu va intirzia sa se faca simtita si in zona noastra.

Urma o zi de foc la propriu si figurat. Fiind inca august, ziua continua sa fie lunga. Inca de la orele tarzii ale noptii dinspre 28 spre 29 august in intunericul de nepatruns si al cerului de acum parasit de raidurile aviatiei ango-americane si implicit de prezenta iscoditoare a multiplelor reflectoare s-a distins zgomotul surd si scrasnetul de frane al motoarelor tancurilor sovietice. Acestea aveau sa cantoneze la Albesti, in limita cursului raului Cricovul Sarat, sub imperiul prudentei nedepasind acest aliniament natural tactic pana in ziua urmatoare. Apoi o tacere desavarsita, dar prevestitoare a unor evenimente dramatice a cuprins toata zona in care nu se realizase contactul intre invadatorii sovietici si fortele antiaeriene germane din zona petroliera Ploiesti - Valea Prahovei.

Pe 29 august '44 inainte de spargerea zorilor, vazduhul a explodat subit prin declansarea katiuselor sovietice si prin asurzitorul uruit al tancurilor ce demarau spre amplasamentele tunurilor germane de pe Valea Calugareasca - Chitorani - Bucov, acolo unde inca de acum 3 ani era pozitionata strategic divizia a 5-a antiaeriana germana a generalului Kuderna.
Astfel, actionand din capetele de pod realizate inca din seara zile de 28 august peste Cricovul Sarat - atat paralel cu soseaua nationala cat si la sud de aceasta, pe axul caii ferate, tavalugul sovietic depasise podul rutier si iesise din Albesti. Intre timp, trupe din armata a 4-a romana flancate de trupele Frontului II Ucrainean Maresal Malinovski au declansat ofensiva spre Ploiesti. Varfurile de lance ale celor doua mari grupari romano-sovietice erau: pe zona de ses, pe axul feroviar, Divizia 18 infanterie romana, iar pe sub dealuri, pe soseaua nationala, unitati de tancuri din brigada a 6-a moto-infanterie sovietica. Angajamentul inevitabil dintre sovietici si nemti s-a produs la orele timpurii ale zilei, trupele sovietice fiind oprite si obligate sa se desfasoare in evantai larg pe campie cat si prin viile de sub dealuri de catre focul concentrat al apararii din zona Valea Calugareasca – Chitorani. Tunurile antiaeriene de 88 mm erau amplasate in imediata apropiere a soselei si nemtii au valorificat cu eficienta maxima lupta la sol, scotand din lupta zeci de tancuri sovietice. In criza de artilerie anti-tanc, aceasta intrebuintare schimbata in lupta la sol fusese practicata in premiera cu 2 ani inainte de maresalul Erwin Rommel in Africa de Nord, dand un randament cu mult peste asteptari. Trebuie spus ca avand superioritate cantitativa si manavriera, tancurile sovietice au obtinut, cum era si firesc, intrarea in Ploiesti pana in seara zilei. De asemenea, trebuie remarcat ca in dramatica inclestare amplasamentele germane de tunuri nu aveau linii de retragere. Aceasta a cauzat lipsa de luare de prizonieri si chiar lichidari (executii) de militari germani care supravietuisera luptei si incercasera sa se predea conform uzantelor internationale. Mai favorizate au fost pozitiile de amplasare ale tunurilor germane situate la Bucov (6 km de Ploiesti) unde Valea Teleajanului din imediat apropiere a permis majoritatiii trupelor germane sa se strecoare spre Ardeal prin Slanic, fara tehnica militara grea care ii ingreuna la deplasare.

Astfel, in conditiile defectiunii romanesti prin actul de la 23 August, o buna parte din efectivele armatelor a 6-a si a 8-a germane au scapat din incercuirea ce se prefigura la Chisinau unde frontul a fost complet dezarticulat prin iesirea din lupta a romanilor. Prin ruperea contactului cu inamicul sovietic, grupul de armate Ucraina de Sud, de sub comanda generalului Hans Friessner a fost lichidat. Dupa cum am relatat, suprafata Ardealului a fost singura zona din Romania in care fortele germane printre care si armatele a 6-a si a 8-a s-au restructurat si rearticulat din mers.
Recucerirea completa a Ardealului (cel de Nord fusese cedat prin Dictatul de la Viena) de catre armatele 1 si 4 romane a fost finalizata la 1 octombrie 1944. Dupa aceasta data teatrul de razboi iese din perimetrul hotarelor firesti ale Romaniei, mutandu-se in Ungaria si Cehoslovacia, cu participarea a 16 divizii romanesti.

Trebuie subliniat ca via noastra din Valea Mieilor Urlati a fost scutita prin actul de la 23 August de parjolul pricinuit de retragerea succesiva care parea inevitabila. Am fost ocoliti si de jafurile si de crimele bandelor de invadatori. Armata sovietica ce depasise in revarsarea ei aliniamentul Ploiesti – Urlati - Muru concentrase un adevarat tavalug pe directia strategica, fara dislocari de trupe in zonele de ramificari laterale.

Incepand cu a treia zi, aspectul structural al armatei sovietice se schimba. Marile unitati sovietice utilate consistent cu tehnica moderna americana (camione Studebaker si tancuri) se scursese fara a fi intilnit o rezistenta consistenta, realizand o bresa de mare anvergura. Beneficiasera de mobilitatea lor si de factorul surpriza cauzat de iesirea tarii noastre din camaraderia de arme romano-germana. Acum, aceste divizii calite in lupte si cu aplombul unei dotari moderne incetasera sa curga fluent pe drum. Aparea pe soseaua ce venea dinspre Moldova o armata statica, cu aspect asiatic, un puhoi cu carute, cu corturi de campanie si cete de cazaci calari. Un imens furnicar cu aspect de hoarda. Intregul tablou care survenise era perfect vizibil de pe dealul viei noastre de la Valea Mieilor si etala ca in palma noul “castru” de campanie al trupelor cuceritoare din al doilea esalon sovietic care se stabilise chiar dincolo de albia Cricovului Sarat, spre intrarea Urlatiului, unde la limita Baraganului cantonase o subunitate de infanterie. Semnificativ era pentru cel ce privea ca astfel de esantioane ale Armatei Rosii au coplesit prin cantitatea lor inepuizabila faima blietzkrieg-ului. In vastitatea stepelor rusesti, pe noroaie si geruri cu troiene de zapada au infrant mitul invincibilitatii tehnice de razboi germane. Era dezolant, nu numai pentru prestigiul german, dar si pentru orgoliul european. Aceasta era adevarata fata a armatei lui Stalin, si nu expresia primului esalon mecanizat si blindat, care exprima eficacitatea inzestrarii de lupta cu tehnica americana primita prin Murmansk si Arhangelsk.

Intamplari dramatice

Era inceputul lui septembrie '44, la 4 zile de la data de 29 august cand se dadusera luptele amintite mai sus. Unchiul meu (fratele mamei mele), colonelul Radu Grunau, comandantul Regimentului 9 Calarasi era cantonat in zona Ploiestiului pentru paza zonei petroliere, avand resedinta de comandament la Tintea. Venise cu 3 luni mai inainte ca urmare a retragerii pe mare, de la Sevastopol la Constanta, a ultimelor trupe din ariegarda care evacuase Crimeea.

Nu se mai stia nimic legat de efectivului de 100 de soldati inapti cantonati in satul Cioceni (8 km de calea ferata Albesti-Muru), pe mosia familiei boieresti Botescu.
Colonelul Radu Grunau a ordonat ca o grupa de 10 soldati putermic inarmati (automate Orita) sa execute de urganta o dubla misiune. Sa verifice starea detasamentului aflat la marginea satului. Dar sa si afle ce s-a petrecut cu proprietatea viticola de la Valea Mieilor si in special cu noi, cei din familia sa, in urma inaintarii trupelor sovietice.

Cei 10 soldati si locotenentului Vidrascu, secondat de un adjutant TR pe nume Radu Patrulius (arhitect din Bucuresti) s-au imbarcat intr-un camion militar Opel Blitz. Au strabatut drumul spre Albesti-Paleologu, in contrasens cu fluenta inaintarii sovietice, pentru a ajunge mai intai la via noastra din Valea Mielor. Dupa care urmau sa ajunga la Cioceni si mai apoi sa se intoarca la Tintea, langa Ploiesti.

In acea dimineata, am intrat pentru scurta vreme in alerta. Pe drumeagul lateral ce urca la viile Grunau si Eustatiu, duduia motorul unui camion militar ce se angajase hotarat pe panta ascendenta, parand ca anunta in premiera aparitia nefasta a sovieticilor.
Nu mica ne-a fost mirarea, rasufland usurati, atunci cand toti ai familiei (Alice-mama, Casin Popescu - cel de al doilea sot al mamei si subsemnatul) impreuna cu personalul auxiliar am salutat si imbratisat cu vadita simpatie patriotica sosirea fortelor romanesti, care pe moment ne-au redat siguranta si calmul care in ultimul timp ne parasisera.

Ne-am hotarat sa nu pierdem timp si sa vedem ce aveam de facut. Avand deoacamdata drum comun, ne-am imbarcat laolalta in autocamion, atat militarii, cit si mama, Casin si subsemnatul si am demarat indreptandu-ne spre vadul Cricovului in intentia de a nu intra in Urlati, ci de a vira la dreapta in Arionesti si in soseaua Urlati – Albesti, ca ulterior sa traversam soseaua nationala prin prin punctul de intersectie si sa vizitam in final gradina de zarzavat de la Cioceni.

Ajunsi la vadul Cricovului, o patrula de sase cazaci calari ne intercepta drumul venind in galop sustinut, semn ca erau in misiune. Ne-au somat sa ne dam jos din autocamion si sa le dam in primire masina. Unul din ei s-a suit in masina cu pretentia de a merge spre comandamentul sovietic din Urlati.
Atunci s-a petrecut o rectie spontana a locotenentului Vidrascu, aflat si el tot in cabina. Cei 10 ostasi si adjutantul Patrulius nici nu s-au gandit sa se dea jos si si-au indreptat agresiv pistoalele automate spre cazaci. Soferul camionului a demerat si a fortat trecerea vadului chiar sub amenintarea pistolulului cazacului intrat in cabina. Imediat cazacul a fost presat fizic fiind flancat de cei doi romani si dezarmat. Dupa o accelerare prelungita, autocamionul a urcat panta intrarii in Arionesti lasand in urma pe cei 5 cazaci calari descumpaniti de amenintarea automatelor romanesti indreptate spre ei. Intrand in Arionesti, camionul a virat pe primul drum la dreapta, conform planului stabilit anterior. Dar dupa numai cativa zeci de metri masina s-a impotmolit pe loc in noroaiele drumului de tara. Toti cei din vehicul coborand jos, am pus umarul si am reusit sa urnim rotile impotmolite, neglijand prizonierul cazac, ramas singur langa soferul preocupat cu repornirea camionului. Profitand de situatia creata, cazacul, intrat in panica, a tasnit din cabina si s-a indepartat fugind foarte aplecat prin miristea alaturata drumului.
Pe loc s-a hotarit ca mama mea Alice Grunau sa se desparta de noi plecand pe jos pana la Plavia unde se refugiase sora mea Sanda/Teti si fratiorul meu Vlad Calin Andrei de numai un an.

Pe drumul cel mai scurt am ajuns langa uzina electrica si apoi pana la soseaua nationala, la intersectia din Albesti-Paleologu. De aici am traversat sensul principal de mare circulatie si ne-am inscris pe ultimii kilometri spre Cioceni. De retinut in mod special ca organele militare sovietice care dirijau circulatia rutiera a marilor unitati pe axul Buzau - Ploiesti, ne-au oprit la intersectie si au verificat foaia de parcurs, totul durand numai 2 minute. Patrula de cazaci din zona Urlati inca nu alertase servicul de circulatie.

Foarte repede am ajuns in satul Cioceni pe care l-am strabatut in graba ajungand in partea opusa unde era situata mosia Botescu. Aici, cu incuviintarea proprietarilor, folosind mana de lucru a aproximativ 100 de soldati inapti, in faza de recuperare fizica dupa iesirea din spitalele de campanie, se deschisese activitatea de exploatare a gradinii de zarzavat a Regimentului 9 Calarasi.

Odata intrati in mijlocul curtii conacului am coborat precipitati din camion locotenentul Vidrascu, adjutantul Patrulius, tatal meu vitreg - Casin Popescu si subsemnatul.
Grupa compacta, formata din cei 10 soldati a fost invoita sa se deplaseze cu camionul, cat mai grabnic, pana in sat. Doreau sa-si ia tigari Plugar de care duceau cu totii lipsa si sa revina cat mai rapid posibil la conacul Botescu pentru a-si continua cu toti executarea misiunii stabilite initial.

In mijlocul curtii era intinsa o masa aglomerata la care se stransesera toti membri familiei Botescu, ingrijorati de gravitatea evenimenelor, dar revitalizati subit de sosirea militarilor romani. In jurul conacului se zareau circuland lejer zeci de siluete in alb (tinuta cotidiana a ostasilor care muneau la soare si in aer curat). Acest furnicar de fiinte inofensive imbracate in camasa alba larga, pantaloni cazoni reformati si incaltari din saboti de lemn sau papuci se asezase acum la masa.
Peste tot domnea o senzatie de provizorat si de nesiguranta. Comunicarile conventionale legate intre comeseni abia cunoscuti nu reuseau sa depaseasca atmosfera apasatoare.

Intre timp, o puternica coloana motomecanizata sovietica fusese dirijata cu misiunea de a lichida camionul cu soldati romani care se dedasera la “actiuni agresive” contra cazacilor, etaland un comportament de “comando fascist”. Organele de control ale armatei sovietice de la rascrucea din Albesti confirmasera trecerea camionului nostru catre Cioceni.
Revenind cu tigarile procurate de la magazinul din sat, autocamionul Opel cu cei 10 soldati romani inarmati a intrat in curtea mosiei Botescu.
In acelasi timp soseste autocoloana sovietica care intra si ea vijelios si zarind autocamionul cu soldatii nostri deschide foc din mers. Grupa de cei 10 soldati ia pozitie de tragere culcat si raspunde violent. Imediat soldatii din celelalte camioane sovietice debarca si se revarsa pe flancuri, invaluind pozitia de pe care trageau soldatii romani. Coplesiti ca numar, acestia sunt lichidati pana la unul.
Superioritatea numerica este folosita de detasamentul sovietic pentru a avansa si mai mult pe ambele flancuri, ingloband conacul dupa care se deschide foc concentric avand ca obiectiv lichidarea soldatilor romani neinarmati aflati la munca, cu statutul de inapti. Acestia incearca cu putini sorti de izbanda sa iasa din incercuire si sa se salveze din carnagiu. Civilii si militarii care au fost anterior mentionati ca stand la masa intinsa in curtea conacului au fost, ca si subsemnatul, cuprinsi de aceasta dubla invaluire si prinsi in rafalele de arme.

In aceste clipe care pareau ireversibile in dramatismul lor, am evaluat instinctual ca singura sansa de supravietuire era o evadare din incercuire prin culoarul central care se ingusta. Din ce in ce mai putini fugari pastrau energia si vitalitatea pentru aceasta cursa infernala care nu putea fi abandonata. Rafalele automate ale patrulelor sovietice rapaiau macabru pe flancurile inaintate ce tindeau sa se intalneasca si sa inchida incercuirea.
Tot spre vest, unde fugeam, curgea si albia lenesa cu maluri in zig-zag, abrupte si rapoase a Cricovului Sarat. Intuitiv am ales singura solutie salvatoare de a cobori si urca malurile de mai multe ori, fara sa schimb directia vest.
Alergam la aceeasi inaltime cu Casin Popescu, dar nu cot la cot, spre a nu fi o tinta usoara. Simteam ca eu il trag ca prospetime dar si ca directie aleasa, fiind ma tanar decit el cu 14 ani. A sosit momentul cand Casin Popescu, care demult isi aruncase chipiul si diagonala de adjutant, sufocat de efortul prelungit, uitandu-se lung la mine m-a implorat: “Eu nu mai pot respira. Rezista tu, continua, poate te salvezi. Spune-i lui Meme (mama) ca m-am lasat in voia Domnului”. Si s-a trantit intr-o tufa de maracini.

Plecasem la drum de la vie ca sa-l vad pe nenea Radu la Tintea, fara nici un bagaj, avand certitudinea ca vom ajunge acolo cu camionul impreuna cu grupa militara inarmata pana in dinti.
Astfel, pentru a fi cat mai suplu si independent in situatiile operative pe care le intrezaream eram echipat in pantaloni scurti si o haina de vant. In incercarea disperata de supravietuire prin fuga, in mod straniu alergam acum descult, cu pantofii in mana (erau pantofii mei favoriti, visinii, cu talpa dubla si lira cusuta, comandati la Gaston pe Calea Victoriei) spe a putea escalada malurile Cricovului.
Gatul mi se uscase de efortul alergarii neintrerupte si de senzatia unui pericol necrutator, intarit de rafalele mitralierelor nevazute. De la un timp mi s-a parut ca prezenta sovieticilor incepe sa se distinga mai slab.

Din dreapta mea mi s-a alaturat unica silueta de fugar, prezenta absolut solitara in acel moment. Era un soldat roman dintre inaptii ce lucrau la gradina. Oare cati asemenea ostasi non-combatanti mai ramasesera neimpuscati din cei 100, pe langa tributul cert al celor 10 soldati inarmati care ripostasera ca niste eroi la atacul bolsevicilor? “Domnule soldat!” m-am adresat dupa prima oprire in care nu realizasem stabilitatea sortii noastre. Nu mi-am dat seama decat tarziu ca acesta se comporta relativ normal dar numai putea vorbi deloc. Prima masura de precautie luata a fost sa ii impun partenerului meu in evadare sa-si dea jos ca si mine camasa, sa nu mai incerce sa fuga, ci sa mearga. La o departare de circa 300 metri in fata noastra au aparut cercetandu-ne cu privirea 2 cazaci calare. I-am cerut camaradului meu sa ne asezam jos si sa nu parem a fi agitati. Desigur ca in timp ce ne priveau, cei 2 cazaci isi schimbau impresiile intre ei. Au parut ca ne considera tarani din partea locului, neconsiderand ca am fi dintre cei urmariti si au plecat.

La orele 6 seara am ajuns la Valea Calugareasca in zona garii, pe care am ocolit-o, iesind in soseaua nationala si indreptandu-ne 3 km spre raspantia ce indica la stanga Valea Mieilor. Tot timpul am avut ca tovaras de drum pe tacutul soldat reformat care ma insotea mut si inexpresiv, puternic marcat de evenimentele patite la Cioceni.
Se insera cand am ajuns la viile de la poalele dealurilor intrand pe derivatia viei Grunau cu oarecare incertitudini referitoare la eventuala intilnire cu patrulele sovietice dupa o calatorie de 10 ore. M-a intimpinat cu afectiune materna, Alice Grunau (mama) foarte ingrijorata de disparitia survenita si semnalata de mine a sotului ei, Casin Popescu.

Dupa ce am dormit dus, a doua zi dimineata am plecat la drum impreuna cu Dumitru, ordonanta unchiului meu Radu Grunau, in cercetare si pentru a obtine raspuns la obsedantele incertitudini legate de soarta lui Casin Popescu pe meleaguruile unde fusesera ucisi soldatii romani cu o zi in urma la Cioceni.
De data aceasta am imbracat doar niste pantaloni scurti kaki, fara incaltaminte. Cam la acelasi nivel era echipat si Dumitru, urmarind a nu fi remarcati in mod special ca aspect exterior pe parcursul investigatiilor ce aveam sa le facem.
Dar norocul nu era de partea noastra in acea dimineata. Dupa ce am depasit soseaua nationala si calea ferata Ploiesti - Buzau, am fost opriti de catre autoritatile militare sovietice si dirijati in mod obligatoriu, laolalta cu toti trecatorii aflati in tranzit, pe o tarla intinsa unde se amenaja in provizorat o pista de aterizare pentru aviatia militara sovietica. Am fost intrebuintati ca mana de lucru fortata: se cara apa in niste hardaie de la o fantana din apropiere pentru udarea si tasarea suprafetelor aerodromului. Pamantul nivelat si udat se batatorea cu maiurile de lemn. Am pierdut 2-3 ore cu aceasta corvoada neprevazuta, dupa care ne-am “evaporat”, afundandu-ne in lanurile de porumb din care nu am mai iesit pana la mosia Botescu, zarind tot timpul pe drumul alaturat circulatia sporadica a unor cete de calareti cazaci.

Tocmai spre amiaza am ajuns la poarta conacului Botescu, unde patrunzand am realizat o imagine lugubra si dezolanta. Pe o amplasare semicirculara, pe conturul retras al rondului, pana de curand o adevarata desfatare horticola, se esalona pozitia defensiva spontan adoptata de cei 10 ostasi romani inarmati si redusi acum la 10 cadavre ciuruite, desfigurate de gloante, umflate de gaze si pline de roiuri de muste. Aleile adiacente ansamblului horticol si tarlalele vecine abundau de lesurile albe ale nevinovatilor soldati reformati executati de sovietici.
Este de remarcat spiritul de jaf si batjocura cu substrat revolutionar in care a avut loc devastarea cladirii si mobilierului conacului: oglinzi sfaramate, vesela, tablouri si icoane sparte, ravasite si aruncate. Eu si Dumitru nu am dat curs invitatiei administratorului, o persoana foarte falsa si suspecta, de a zabovi la conac, ci din contra am insistat sa plecam cat mai departe.

Am trecut in revista o suprafata cat mai mare de teren cultivat din lunca Cricovului. Cautam semne, corpuri ranite sau rapuse, care din voia Domnului nu s-au concretizat in persoanele lui Casin Popescu, ale locotenentului Vidrascu sau ale adjutantului Patrulius.
Ulterior s-a stabilit ca acestia trecand prin mari peripetii au ajuns la Bucuresti prin Zanoaga si ulterior s-au intors la Tintea unde au dat detalii despre macelul facut de sovietici la Cioceni. In cercetarile noastre facute in acea zi pe teren nu am gasit decat chipiurile uniformelor militare abandonate de Casin si de locotenentul Vidrascu.
Dupa epuizarea investigatiilor noastre ne-am intors pe cai ocolite, mergand cu o eficienta mult scazuta, navigand cu predilecie prin porumbiste. Tot timpul am fost obsedati de dubiosul administrator care nu patise nimic. Ne temeam sa nu ii atentioneze pe rusi de prezenta noastra in zona.
Seara, dupa o zi epuizanta s-a incheiat misiunea mea si a lui Dumitru, negasind urma lui Casin Popescu.

Acesta va reveni peste 7 zile la vie, direct din Bucuresti, spre a ne lua pe toti in capitala dupa un refugiu de 5 luni de adevarate aventuri, pline de senzatii tari.
Deci iata-ne imbarcati cu tot bagajul intr-un autobuz Renault, obisnuit pe strazile capitalei pana in 1941 cand astfel de vehicuile au fost trimise ca ambulante de Crucea Rosie in spatele frontului. Casin Popescu se straduise sa obtina de la STB (Societatea de Transporturi Bucuresti) unde functiona ca inginer sef acest autobuz in care am intrat mama mea, surioara mea Sanda/Teti si fratiorul meu de un an Vladi, inclusiv subsemnatul.

Am revenit intr-un Bucuresti pigmentat de uniformele kaki ale armateti sovietice si de buruienile care crescusera printre pavajele de pe strazi ale unui oras parasit.
Casin Popescu ne-a relatat cum epuizat si cu suflul taiat a fost constrans sa abandonze cursa prelungita si sufocanta de supravietuire de la Cioceni, prabusindu-se intr-un tufis de buruieni si maracini, intr-un ultim reflex de conservare. Dupa despartirea de mine, la scurta vreme a fost depasit de patrule sovietice care ii vanau pe supravietuitori. Tarziu, pe la lasarea serii, schimband directia spre sud a ajuns la primele case din Zanoaga. Aici afland ca ostasi sovietici au scotocit gospodariile, s-a ascuns intr-o sura de fan. A doua zi pleca cu trenul spre Bucuresti, prin Urziceni.

Am incheiat aceasta epopee sub protectia Celui de Sus. Dupa cele 5 luni de evacuare a familiei mele (5 aprilie - 5 septembrie 44), paradoxal, tocmai intr-o zona petroliera cu obiective startegico-militare si folosind via pentru a supravietui.

De mentionat ca in toamna anului revarsarii trupelor sovietice ('44) si in iarna spre '45, grupuri de soldati sovietici care se dislocasera din marile unitati, devenisera dezertori ai armatei rosii, fiind urmariti de politia autoritatilor de ocupatie (libertina si violenta prin betii prelungite, jafuri si crime comise in regiunile viticole apartinand cramelor si conacelor izolate in viile situate in Valea Mieilor).
Cu toate cosmetizarile facute privind camuflarea intrarii in pivnita, nici via Grunau nu a scapat pana la urma de aceste excese. S-a tras de catre dezertori cu arma in mod vindicativ dupa solutia cazona a eliberatorilor, in butoaiele de vin si cei veniti la jaf si betie si-au desavarsit opera sustragand ca trofee perchea de cizme de cauciuc aspectuase aduse de colonelul Nelly Dimancescu, tatal meu, din SUA si o cascheta alba tip militar, colonialist, amintire cumparata de colonelul Radu Grunau.