Primele amintiri, universul viei

Am venit pe lume in primavara anului 1929, in casa bunicului meu, profesorul universitar Paul Adolf Grunau. Locuinta era situata in parcul Bonaparte, pe strada Paris la numarul 13, in imediata vecinatate a Pietei Victoria de astazi.

foto randul de sus: Paul Adolf Grunau, [...], Radu Grunau,, Ella Grunau,
jos: Principesa Ileana, Eugenia Grunau, Alice Grunau Dimancescu cu Radu Mihai Dimancescu, Ioan Dimancescu

Reflexele firesti, capatate de mica mea faptura, aflata sub influenta mediului linistit, calm si protector, a celor care ma inconjurau cu sentimente calde de familie, mi-au conturat o constientizare limitata a micului univers de rasfat din aceasta lume privilegiata pentru mine, a anilor 1930, inceput de deceniu prosper. Orizontul de vis al camerei mele s-a extins treptat, incepand cu sunetul inconfundabil al trasurilor si al rarelor automobile care treceau pe strada. 

A urmat trecerea la o noua dimensiune prin captarea unor noi imagini de meleaguri necunoscute mie pana atunci si a unor trairi intense in cadrul vrajit, de un pitoresc aparte, al lumii viticole. Pretextul: deplasarea din Bucuresti la casa si gospodaria de la vie, raiul ce l-a intruchipat acest colt de tara pentru copilaria si adolescenta mea. 

In acea perioada interbelica, deplasarile rutiere intre regiuni si orase se faceau cu precadere pe calea ferata, cu necesitatea de a completa partea finala a calatoriei cu trasura, automobilul fiind mai putin raspandit ca astazi si ne la indemana tuturor. 

Afara de aceasta, o calatorie cu trenul avea farmecul ei privind confortul si prezenta vagonului restaurant, ceea ce pentru mine constituia un miraj special. Asa se face ca am facut cunostiinta cu fascinanta Gara de Nord si cu deplasarea cu clasa a II-a (erau trei clase) prin Ploiesti Sud catre gara Albesti-Muru, situata pe tronsonul Ploiesti – Buzau, la 17 km de Ploiesti. Ajunsi aici, foloseam una din trasurile venite la gara pentru calatorii coborati din tren.

Trasurile conduse de cunoscutii birjari Olteanu, Voicila, Ciusca sau Nabadae veneau la gara parcurgand 4 km (de cele mai multe ori cu clienti care luau trenul) si plecau regulat spre podgoriile din Valea Mieilor sau Urlati, pline cu membri familiilor din Bucuresti sau Ploiesti. (in gara la Albesti-Muru/1934) 

Descinderile mele la Via Grunau din Valea Mieilor erau de-a dreptul spectaculoase. Parcurgand vadul Cricovului Sarat in dreptul satului Albesti-Paleologu sau folosind alta varianta, se traversa soseaua nationala, apropiindu-ne subit de poalele dealurilor brazdate de podgorii, de vai si creste ce se reunesc. Verdele dominant al plantatiilor viticole, disciplinat geometric pe randuri, razoare si poteci se impestriteaza armonic cu acoperisurile rosii ale cramelor si conacelor mai mari sau mai mici. 

Sunt imagini ce delecteaza privirea spre Valea Calugareasca, Valea Mieilor sau Urlati. Drumul ajunge la o raspantie de cai. Aici era situat un mic magazin mixt, “La Mitica‘ncurca lume”, unde drumetii opreau pentru o legatura de covrigi sau pentru cate un pahar din “nectarul viilor”. Mai existau un centru volant de reparat biciclete si cel mai important, postul telefonic, unic pe toata zona viticola. Pe o raza de 2-3 km se primeau aici avize pentru cate o convorbire solicitata de rudele si prietenii din Bucuresti sau Ploiesti. Unul din baietii lui Nea Mitica incalecand o bicicleta (pe deselate) sosea la conac si inmana preavizul de convorbire cu specificatia de a veni peste 3 ore la telefon. De “La Mitica’ncura lume”, inaintand in zona de panta a podgoriilor, se deschideau trei drumuri: doua pe crestele dealurilor iar al treilea pe valea dintre ele.
Drumurile situate pe culmi erau de un rar pitoresc, avand o delimitare continua pe parti, formata din uluci si garduri ale multiplelor proprietati viticole, asezari curate, vesele si cu farmec provincial, cu crame, casute si chiar conace stranse spre drumeag. In spatele curtilor, deschizandu-se pe ambele parti ale drumurilor, erau pante rapide, descendente, cu plantatii de vii aliniate pe araci. Drumurile aveau latimea unei carute, docar sau vehicul. Din loc in loc trecerea se largea in dreptul portilor laterale, pentru a inlesni circulatia ocazionala din sensuri opuse. Aceste drumuri minunate poarta numele generic de “slemne”. Dar astfel de drumeaguri avand schimbarea de decor dupa fiecare cotitura erau situate si pe firul vailor care colectau pantele adiacente. Ele se diferentiau printr-o oarecare supralargire fata de slemnele amintite de pe creste, fiind delimitate la fel ca cele de creasta, cu ulucile intrerupte numai de prezenta portilor. Specific pentru ele era infundarea drumului acolo unde se termina si valea dintre dealuri.
Revenind la descrierea sumara a celor trei directii formate de raspantia situata “La Mitica’ncura lume”, voi enumera cateva proprietati marcante ca stil pitoresc sau ca anvergura de gospodarii viticole.
(1) Privind de la stanga spre dreapta, spre cota cea mai inalta (punctul trigonometric Schiau) se zareau via Baicoianu, via Constantinescu, via si vila cu platformele asfaltate Aurica Mateescu si alte zeci de proprietati, pozitionate pe slemnele crestelor ce deverseaza in final spre Valea Claugareasca, precum viile Fernic, Dukee si via Haret.
(2) Drumeagul median situat pe fundul vaii se croia in spatele carciumii “La Mitica’ncura lume” si avea incepand din raspantia mare proprietatea familiei Babes cu pretentioasa vila in stil brancovenesc si instalatiile viticole aferente compuse din pivnite, crame si alte acareturi, toate apartinand firmei vestitului restaurant de pa Calea Victoriei din Bucuresti: Babes si Rasnoveanu. In continuare se succedau viile si conacele lui Bujor si Mihaela Condeescu, ale generalului doctor Georgescu, o mica bisericuta si alte proprietati mai modeste, printre care via si gospodaria Elenei Clucereasa, situata chiar la fantana din raspantie.
(3) In fine, in dreapta rascrucii, se zareau, urcand pe drumul tipic de slemne, perspectivele adanci ale unor imagini fascinante, orientate esalonat spre munte. Pantele abrupte de vii merg spre Valea Pietrei, Podul Florilor, Jercalai pana spre codrul Verbilei. Se remarca viile, cramele si vilele proprietatilor: Greceanu, Liloiu, Badoi, Visarion, Slavescu. Si in special via si constructia originala, cu tenta fantastica, o mixtura de stiulri, vila realizata de colonelul erou al primului razboi mondial - Malamuceanu. Constructia are cand aspectul unei fortarete, cand stilul elegant al unui mic castel, cand alura enigmatica a unui observator astronomic. La fel si gradina sa, amplasata spre o panta deversanta rapida, era garnisita cu mici esantioane de stanci, tufisuri alpine si brazi, fiind pavata cu lespezi neregulate de piatra.

Reluand, in drumul nostru catre via Grunau am plecat din gara Albesti-Muru, am traversat soseaua nationala si am patruns in Valea Mieilor, lasand in stanga ulucile aliniate ale viei ministrului Bejan. Depasind amintitului popas al drumetilor de “La Mitica’ncurca lume”, cu raspantia celor trei drumuri, orientate spre panta abrupta a dealului, drumul mare vicinal coteste brusc la dreapta. Aici se casca amenintatoare o prapastie uriasa in largime, cu adancuri abisale pentru perceptiile mele de atunci. Prapastia evoluase ca proportii intr-un mod cat se poate de real, modelata de ploile puternice, torentii vijeliosi si probabil de alunecari de teren. In amintirile oamenilor batrini, legate de jocurile cu sania din iernile inzapezite ale copilariei lor din primul razboi mondial, amenintatoarea prapastie era doar o soava adanca. Drumul se indrepta, inevitabil, spre un pod urias din lemn, cu picioare masive. Pe structura sa se strecurau trasurile incarcate venite de la gara, faetoane, sarete sau care cu boi, arareori cate o masina sau un autocamion cu butoaie, toate asteptandu-si randul cand se intalneau venind din sensuri opuse. Colosul din lemn suferea trepidatii care se amplificau cu vibratiile surde, dar ritmice ale unei improvizatii din plase de sirma montate pe suporti ancorati, suporti care sustineau cea mai de pret traversare a giganticului gol - conducta de petrol ce pulsa aproape continuu, dinspre sondele Urlatiului spre rafinariile Ploiestilor.
Traversand podul, patrundem in ultima parte a Vaii Mieilor, inainte de a traversa vadul Cricovului Sarat. Raul, patruns in sfarsit in relieful campiei, se va relaxa dupa un ultim larg cot. Coborand sensibil cota terenului, drumul vicinal va insoti pe dreapta ulucile viei si locuintei cramelor generalului Condeescu, intrerupte numai de amplasarea monumentui istoric Putul Frumos, o fantana protejata cu arcade si cupola pictate, un vestigiu supus degradarii si implacabil uitarii. In stanga, pe rand, drumul trece pe langa proprietatea consilierului regal general Tomescu urmata de cea a procurorului ploiestean Enescu. In sfarsit, tot pe stanga se afla modesta casuta a birjarului de trasura Nabadae. Apoi se croieste discret un drumeag oblic spre una din pozitiile frontale ale dealului propriu-zis ce parca tocmai aici a hotarat sa se separe de porumbul sesului din lunca Cricovului Sarat. Drumeagul lateral pomenit se defineste la inceput foarte stramt, in limitele unei vehicul si este impregnat puternic in relieful dealului. Pe taluzurile laterale se disting urmele evidente ale unui vechi cimitir, relicva a unui eveniment dramatic - ciuma lui Caragea. Se remarca prezenta la bifurcarea drumurilor a unei cruci de piatra amplasata pe o mica colina (datata cu o inscriptie cu litere slavone – atestare istorica a ciumei lui Caragea Voda, cand si-au gasit fulgeratorul sfarsit mii de oameni din regiunea Urlatiului, inmormintati aici, intr-o zona izolata. Astfel, drumeagul delimiteaza spre drumul mare vicinal pe care se face circulatia carelor si trasurilor (calatorilor), ultima proprietate inaintea vadului Cricovului, inainte de patrunderea spre Urlati, reprezentind via Eforiei Asezamintului Spitalului Brancovenesc din Bucuresti, cu toate anexele unei gospodarii viticole. Urmeaza lunca, pe alocuri impadurita, a Cricovului Sarat, marcand aceasi proprietate.
La confluenta drumului mare vicinal cu drumul croit pe diagonala despre care s-a relatat si care deservea viile, erau situate casele si cramele apartinand podgoriilor profesor unversitar Paul Adolf Grunau, ale familiei D.D. Eustatiu si Titica Eustatiu. De la vadul Cricovului Sarat care venea sclipind bizar, serpuind spre ses cu pete apreciabile de pacura reziduala de la schelele situate in zona superioara a raului, drumul mare vicinal depaseste vadul intrand in Arionesti, suburbie a Urlatiului, loc de unde venea mare parte din forta de munca pe perioada muncilor viticole. Astfel, trasurile goale, usurate de podgoreni sau de vizitatorii lor veniti cu trenul la Albesti-Muru gara pentru a descinde la conacele din Valea Mieilor, se reintorceau dupa o cursa de 4 km in veselul targ al Urlatiului, care treptat lua aspectul de mic orasel. Activitatile viticole mergeau cot la cot cu dinamica intereselor si efervescenta exploatarilor petroliere.

Anul 1941

La inceputul anului 1941, pe soseaua nationala, pe directia Buzaului, au inceput sa curga mari unitati mecanizate germane. Aproape la orice ora a zilei, pe deschiderea vizuala dintre iesirea Albesti-Paleologu spre Loloiasca, se puteau distinge in limitele orizontului, fara binoclu chiar, suita nesfarsita si grabita a autocamioanelor Opel Blietz care veneau dupa o interventie scurta dar eficienta in Balcani, in care repurtasera o victorie clara, dar total inoportuna calanderistic. Nemtii pierdusera startul demararii planului Barbarosa, avand o intirziere de aproape o luna si jumatate, ce se va dovedi strategic decisiva in prima esuare a invincibilului Blitzkrieg, la inceputul de decembrie in fata Moscovei.

In 22 iunie dimineata, intr-un sprint prelungit cu Alcion-ul lui nenea Radu, am cumparat din Urlati toate ziarele, fara nici o exceptie: Universul, Timpul si Curentul, pe care le-am adus acasa nedeschise.
Pe prima pagina, un supra-titlu mare si pronuntat era comun in toate ziarele cumparate: “Va ordon treceti Prutul!” cu poza regelui Mihai si a Generalului Antonescu. Titlurile comunicatele militare ale inaltelor comandamente roman si german erau si ele pe prima pagina. In zori de zi se pornise avalansa.

In Urlati bateau la nesfarsit clopotele si era un entuziasm contaminant. Din timp in timp, 20 aparate IAR decolate de la aerodromul militar de langa Mizil brazdau cerul pentru ca mai tarziu sa patruleze in celule de cate doua avioane, facand controlul liniei feroviare dinspre Ploiesti (traseul cel mai apropiat al unui ipotetic atac aerian sovietic ar fi avut ca tinta rafinariile din zona).
Masurile preventive germane in special pentru a apara aurul negru din Valea Prahovei si cu precadere Ploiestiul aveau sa se concretizeze curand printr-o serie de masuri militare preventive. Astfel au fost amplasate in cerc inchis in jurul orasului Ploiesti zeci de baloane captive uriase, care cu conditia de a fi numeroase ar fi blocat printr-o plasa legata intre ele patrunderea aviatiei inamice, intocmai precum incercasera britanicii la apararea aeriana a Londrei. Si asa cum erau amplasate, formau un evident obstacol de ordin psihologic impotriva unor atacuri ale aviatiei inamice purtate la mica si medie inaltime.
Insa fundamentul decisiv, desigur, a fost transferul diviziei a 5-a antiaeriana germana (5 Flak Division) dislocata din nordul Germaniei unde inerent slabea zona respectiva prin plecarea unei unitati de elita. Pe langa bateriile de 88 mm, divizia avea in componenta trenuri blindate, unitati de proiectoare, unitati de ascultatoare si un sistem performant de radar. Era usor de remarcat cata importanta dadea OKW-ul apararii regiuniii petroliere Ploiesti, importanta care depasea net chiar si apararea unor centre urbane, poate doar cu exceptia Berlinului. Comanda Diviziei a 5-a antiaeriana germana era asigurata de generalul Julius Kuderna.

In primele ore ale razboiului declansat aviatia sovietica a suportat handicapul distrugerii aparatelor proprii la sol, fiind surprinsa de evenimente. In scurta vreme au inceput se execute actiuni limitate (fiind in criza de aparate) asupra obiectivelor strategice majore, cu prioritate asupra celor petroliere. Zburau in formatiuni reduse (celule) sau chiar in misiuni solitare, in special in zboruri de noapte, urmarind cel mult un efect demoralizant asupra populatiei civile. Astfel, in regiunea podgoriilor Valea Calugareasca-Valea Mieilor, zona suprapopulata de fenomenul refugiului din fata potentialului pericol al bombardarii centrelor urbane, au urmat nopti cu atmosfera dramatica dupa 22 iunie 1941: clopote trase la biserici, modulatii lugubre ale sondelor petroliere sau tonul alarmant ala sirenelor uzinelor din zona sau din localitatile invecinate (Campina, Baicoi etc.).

Noii locatari ai viei Radalicella, la fel ca si vecinii lor, respectau strictetea camuflajului. Noaptea, cand incepea sa se auda rabufnitul surd al bombelor tot mai aproape, ne adaposteam in pivnita cu bolti de caramida printre butoaie. Avioanele sovietice inchideau cu intermitenta motorul spre a nu fi detectate de reflectoare si prinse de rafalele tunurilor antiaeriene germane. Odata prinsi in incidenta incrucisarii puternicelor fascicole de lumina ale reflectoarelor ce rascoleau intunericul vazduhului, aviatorii rusi nu mai urmareau plasarea bombelor asupra obiectivelor militare, ci doar sa scape cit mai grabnic de greutatea suplimentara a bombelor – abandonandu-le rapid, oricum si oriunde. De aici si prudenta – exagerata in aparenta a populatiei civile – caci bombele lansate de aviatia sovietica in 1941 cadeau la intimplare noaptea, oriunde te asteptai mai putin: in mijlocul unei gospodarii cu aceleasi sanse ca si intr-o rapa pustie.

Totul a durat doar catava saptamani, pana cand frontul s-a indepartat prin eliberarea rapida a Basarabiei si Bucovinei. Luptele frontului, actiunea aviatiei si indepartarea bazelor de plecare nu au mai permis sovieticilor sa se ocupe de interiorul tarii noastre. De altfel actiunea aviatiei rusesti din aceste zile pana la 23 August 1944 a fost nula.

O vizita la vie

In vacanta de vara eram tot la vie. Intr-o memorabila zi de 1 august 1943 am fost solemn insarcinat de mama mea, devenita acum si in acte Alice Grunau Popescu, sa ies cu bicicleta pe Valea Mieilor pana la soseaua nationala Ploiesti-Buzau. Trebuia sa o intampin pe Domnita Ileana, nasa mea, care venea insotita de secretarul particular “Herr Bitterman” la bordul Hudson-ul visiniu decapotabil cu cauciucuri albe Banloc. Urma sa ghidez de pe bicicleta masina in traversarea imensei prapastii, pe podul masiv din lemn subred si sa ne inscriem pe ultima parte a drumului care ne aducea in curtea proprietatii Grunau (vila Radalicella).
Domnita urma sa il vada pe al treilea copil al mamei mele, Vlad Calin Andrei, nascut in iulie 1943. Urma sa ii devina nasa, in continuarea aceleiasi traditii prin care in 1929 si 1934 eu si sora mea, Teti, am devenit finii Domnitei.

In aceeasi zi de duminica, la orele 10 dimineata, fusese programata inaugurarea festiva a unei gradinite la Ploiesti, in prezenta doamnelor Maria Antonescu (sotia maresalului) si Veturia Goga, exponente ale Consiliului de Patronaj. Domnita Ileana avea in program sa ia parte la festivitate, dupa care urma sa-si onoreze promisiunea fata de vechea si buna ei prietena, Alice Grunau. Prietenia avea la baza colaborarea si activitatea armonioasa in sanul Asociatiei Crestine a Femeilor (ACF), a carei presedinta de onoare devenise Domnita in 1938, la moartea Reginei Maria.

Deplasandu-ma la punctul convenit pe soseaua nationala eram mandru de misiunea mea de calauza mobila, calare pe bicicleta cea noua, un Diamant cumparat acum un an de zile de catre tatal meu de la Cartea Romaneasca. Eram foarte atent sa nu-mi scape privirea de la masinile care treceau, asteptand Hudson-ul Domnitei, pe care il cunosteam bine din minunatele vacante petrecute la Castelul Bran, cand eram invitati in fiecare vara, cate o luna.
In fine, am fost identificat cu mare punctualitate la ora prevazuta si dupa salutul de rigoare am intrat pe Valea Mieilor. Am depasit celebrul pod in vesnica vibratie, ruland incet si cu atentie si dupa ce am lasat in urma Putul Frumos ne-am inscris in drumeagul lateral, tot timpul avand, spre fala mea, pozitia de cercetas mobil in fata augustei limuzine.

Dupa ce automobilul a fost parcat la umbra deasa a perdelei de thuya ce flanca una din lateralele vilei, distinsii oaspeti au patruns in casa fiind intimpinati cu un puternic sentiment de devotament, respect si prietenie de catre mama mea si de catre surioara mea iubita, Teti, care avea atunci 9 ani. Discutiile s-au centrat, cum era si firesc, in jurul fiintei nou aparute pe lume, fratiorul nostru Vlad Calin Andrei, nascut luna trecuta.

Domnita precizase celor de fata ca oficierea festivitatii de deschidere a gradinitei de la Ploiesti, programata pentru acea dimineata, fusese anulata intempestiv datorita atentionarii facute de apararea pasiva germana din spatial aerian al Europei meridionale si de sud-est, privitor la un potential atac aviatic a fortelor strategice aeriene aliate. Acesta ar fi fost posibil prin decolarea avioanelor din Benghazi din Africa de Nord si viza printr-un raid de mare anvergura bombardarea sudului Germaniei sau eventual a spatiului aerian balcanic. In orice caz, invitarea oficialitatilor se contramandase.

Aici trebuie sa mentionez ca in urma cu 2-3 saptamani eu si Teti fusesem invitati de catre tatal nostru, col. Dimancescu, la Sinaia. Am fost placuti surprinsi de cadoul pe care ni-l facuse, un urias drapel romanesc lung de peste 10 m si lat de 1 m. Era adus de la Breaza, centru MTR (Munca Tineretului Roman - organizatie paramilitara care construia sosele, poduri, viaducte) unde tatal meu era comandant.

Asadar, revenind la ziua de 1 august 1943, am gasit prilejul mai mult decit nimerit sa fixez chiar atunci pe fatada principala a vilei Radalicella acest drapel.
Atras fiind in curte de prezenta splendidei limuzine decapotabile, eram fascinat de examinarea cadranelor de bord ale automobilului, cand am tasnit afara din masina strivit fiind de zgomotul asurzitor al celor doua avioane cu 4 motoare ce zburau incredibil de razant, incat am crezut ca intra in acoperisul casei. Ca perceptie instantanee am retinut in mod straniu profilul crispat al pilotilor ce strabatea prin ochelari. Aviatorii pareau hartuiti si amenintatori in acelasi timp. Nu aveam pe moment capacitatea de a distinge ce se intampla si cine sunt, cui apartin cele doua gigantice avioane aparute ca din senin dintre dealuri, dand proportii neverosmile surprizei si nesigurantei. Am alergat in casa cu proaspetele imagini si cu dorinta de a informa pe cei prezenti de ce vazusem.

Nu aveam de unde sa stiu ca simultan astfel de grupuri izolate de avioane de bombardament se strecurasera tactic pana in mijlocul rafinariilor petroliere din zona aparata de nemti, la Ploiesti, navighand la un plafon foarte coborat, urmand cursul apelor curgatoare Prahova, Teleajen, Cricovul Sarat sau printre dealuri, devenind astfel invulnerabile fata de sistemul radar german si fata de baloanele captive, inclusiv fata de inelele concentrice ale bateriilor anti-aeriene germane.
Ulterior s-a stabilit si confirmat din surse oficiale ca 174 de super fortarete strategice americane (B 24 Liberator) aflate sub comanda generalului Lewis Brereton decolasera din Libia (de pe aeroporturile recent eliberate de fortele armate britanice) si fusesera reperate de sistemul de siguranta german din Marea Mediterana. Avioanele au fost urmarite pe traseul lor spre Europa Centrala si Meridionala – patrunzand in spatiul muntos al Iugoslaviei de unde nu au mai fost semnalate. Printr-o schimbare tactica de directie, avioanele au reaparut surprinzator in zona subcarpatica a Romaniei aplicand deliberat formula dispersarii si zborul la mica altitudine pentru a se apropia neidentificate pana la obiectivele vizate din jurul Ploiestiului.

Revenind la intrarea mea in casa, Domnita Ileana m-a intrebat esentialul, care mie imi scapase: cum erau avioanele ca descriere, nu pilotii… Abia atunci, apeland la memorie (inregistrasem, dar nu selectasem, pentru mine fusese nesemnificativ) am spus ca avioanele erau kaki si cu o stea mare alba pe fuselaj.
Domnita a zimbit grav, precizand ca sunt avioane americane, in premiera in Romania, adaugand ca le recunoaste din vest, de la bombardamentele americane asupra Germaniei (1942-1943) cand lansasera atacuri si asupra Vienei (Austria era anexata Germaniei la acea data).

Afara, din directia Ploiestiului (aproape 20 de km), se auzeau explozii repetate care au incetat destul de repede. Dupa aceea au aparut incendii extinse care au durat toata noaptea, pana a doua zi.

(bombardierul B-24 / The Sandman, pilotat de Robert Sternfels, apare dintr-un nor de fum in timpul operatiunii Tidal Wave)
fotografie surprinsa Jerry J. Jostwick, singurul cameraman militar supravietuitor al misiunii; sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

S-a evaluat de catre specialistii si analistii vremii ca distrugerile si pagubele la obiectivele militare atinse au depasit la un loc cele 29 de incursiuni aeriene ulterioare din 1944, incursiuni ce vor porni de la avioane decolate din Italia/Foggia. Pierderile super-fortaretelor americane au fost insa pe masura. Operatiunea - denumita Tidel Wave - tintind Ploiestiul si zonele petrolifere aferente fusese in amanunt pregatita prin antrenamente asupra unor machete amplasate in desertul Libiei, reprezentand rafinariile Ploiestiului. Din cele 174 de fortarete plecate, 54 au fost doborate deasupra Romaniei, iar alte cateva zeci nu s-au mai intors la baza fiind avariate sau doborate pe parcurs. Nebeneficiind de un aeroport situat pe continentul european, incercarea s-a dovedit lipsita de pragmatism prin prisma pierderilor suferite de avioanele americane.

(rafinarie din Ploiesti in flacari; se pot observa structuri de camuflaj in jurul instalatiilor; sursa:

http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

Dupa 8 luni, in perioada 4 aprilie 1944 - 23 August 1944, avioanele americane, decoland din Italia, zona cucerita de trupele aliate debarcate, au reluat raidurile asupra Romaniei. Aeroportul Foggia, anterior folosit de Luftwaffe, fusese cucerit de Armata a 8-a britanica.
De data aceasta s-a folosit tactica “covorului”, a zborului la mare inaltime, escadrilele protejandu-se reciproc in lupta printr-o dispunere supraetajata si flancata. Astfel, se explica sacrificarea victimelor omenesti si a bunurilor civile in dauna eficientei procentului de distrugere a obiectivelor militare. Aceasta schimbare tactica a aviatiei anglo-americane a fost impusa de redutabila artilerie antiaeriana din zona Ploiestiului (Divizia 5 AA - Kuderna) si de experienta anterioara din 1943. De cele mai multe ori fortele aeriene americane care bombardau zona insumau peste 1,000 de aparate. Avioanele de vanatoare americane, avand autonomie de zbor mai redusa, protejau bombardierele numai pana la intrarea in spatiul aerian romanesc.
Zborurile deasupra Ploiestiului erau cotate si retribuite superior catre pilotii americani. Pe timpul noptilor, raidurile asupra Ploiestiului erau realizate in zboruri izolate de catre Royal Air Force (RAF).

Acum a venit toamna lui 1943. Sunt gazduit pe timpul anului scolar in minunata casa a amintirilor mele, casa din Paris nr. 13 din parcul Bonaparte, unde de fapt ma si nascusem si copilarisem pana in 1934. Atunci ma mutasem in casa construita de parintii mei, in strada Aviator Sanatescu, la nr. 50.

Iarna '43-'44 a trecut pe nesimtite si traiam fara sa constientizam gravitatea evenimentelor. Bucovina de Nord fusese cucerita din mers de catre armatele tavalugului sovietic, aflate in ultima etapa a unei ofensive prelungite, oprita abia in fata Iasiului. Frontul se stabilizase printr-un “respiro” ce se parea a se prelungi, instaurandu-se de fapt linistea de dinaintea furtunii.

Bombardamentele

In restul lunii aprilie (1944) au fost dimineti intunecate, pline de ceata joasa, artificiala, declansata de nemti. Vizibilitatea era posibila numai la cativa metri. Prin ceata se distingeau zgomote infundate de motoare de avion.

Intr-o dimineata eram in curte, imbracat cu o camasa alba. Spre surprinderea mea am observat cum camasa se pata cu picaturi proaspete de sange care cadeau din ceata deasa. Pete compacte de sange au aparut si pe celelalte alei ale gradinii. Toate supozitiile ne duceau catre avarierea unui avion. Poate parti din el cu piloti raniti sau sfartecati se detasasera in vazduh. Sau poate un pilot ranit foarte grav se lansase prin parasutare.

Au venit si zilele frumoase, insorite, odata cu luna mai si timpul se scurgea in aceeasi nesiguranta. Beteala sclipitoare cu zumzetul ei continuu si imperceptibil lansata de aviatia de bombardament americana cu menirea de a deruta inregistrarile radarelor germane era acum o obisnuinta in decorul cotidian. Arareori, din adancul vazduhului se rostogoleau rezervoare suplimentare goale, de aluminiu, ale bombardierelor americane.

Bombardarea Ploiestiului incepea zilnic la orele 12 si lua sfarsit in jurul orelor 14. Simptomatic, dupa sunarea alarmei propriu-zise, anuntata prin radio de catre “Ilse Zwo” apareau in zarile sudice ale orizontului escadrile de vanatoare romanesti de la Mizil impreuna cu cele de la Targsor si Pipera. Cele aproape 60 de aparate IAR aveau menirea sa izoleze, sa hartuiasca si eventual sa doboare bombardiere americane razlete, avariate de puternica artilerie antiaeriana germana.

Un adevarat spectacol se declansa in noptiile in care britanicii de la RAF aveau misiunile lor in zona. Piloti desavarsiti, cautau sa penetreze si sa deruteze apararea concentrica a nemtilor. Totul debuta in alarmele nocturne prin modulatia scurta dar repetata a sirenelor de la uzine sau de la schelele sondelor. Imediat dupa, apareau fascicule de lumini puternice de la reflectoarele ce brazdau cerul, intersectandu-se sporadic cand pareau sa gaseasca pe inamic. In fine, cand avioanele ajungeau in zona vizata a obiectivelor, lansau multiple parasute luminoase care straluceau multicolor, spectaculos si feeric peste vai si dealuri, luminandu-le clar ca lumina zilei. Abia in final se dezlantuia canonada tunurilor antiaeriene, intrerupta de izbucnirea bombelor ce rabufneau infundat, de multe ori fara sa tinteasca obiectivul, ci numai pentru a usura bombardierul fugarit peste tot de reflectoarele necrutatoare.

A doua zi, linistea si pacea se instalau armonios printre dealuri si vai, dar numai pana la orele 12, cand caruselul reincepea prin aparitia inspaimantatoare si strivitoara a stolurilor argintii si sinistre din bataia soarelui. Avioanele se apropiau implacabil spre rafinariile orasului dupa un viraj prealabil de 120 grade est-vest, viraj ce oferea escadrilelor americane in misiune avantajul evident de a nu avea soarele in fata si de a pastra, dupa bombardament, directia de intoarcere spre Turnu Severin si spre Adriatica.
De multe ori cadenta si angajarea in formatie geometrica de lupta a zecilor de escadrile americane era dereglata, dar tactica bombardarii in covor reusise sa se impuna in ciuda avioanelor doborate sau neintoarse la bazele de plecare.

Dincolo de gara Albesti-Muru, pe campia dinspre Zanoaga, nemtii construisera un Ploiesti fals, care noaptea sa dea imaginea unui oras ce nu aplica corect prescriptiile unui camuflaj drastic, prin realizarea unor baracamente dotate cu lumini razlete care sa deruteze astfel orientarea britanicilor. Se spara astfel ca pilotii, hartuiti fiind de multimea de reflectoare, vor cauta sa-si plaseze bombele pe falsul Ploiesti.

Pentru toti copii si adolescentii din Valea Mieilor, aflati in refugiu si intr-o vacanta prelungita, dupa amiezile erau de regula o perioada placuta a zilelor fierbinti de vara, cel putin pana incepea sa se intunece. Grijile si tensiunea bombradamentelor era intrerupte cu desavarsire.
Se organizau meciuri de volei intre echipele Valea Mieilor si Urlati ce se jucau pe terenul improvizat de “La Mitica’ncura lume” (rascrucea de la gigantica soava), pe drumeagul din fundul vaii, acolo unde era si o bisericuta. Terenul il numiseram Bazarau. Din echipa vizitatoare a Urlatiului facea parte si internationalul ploiestean, student la medicina, celebrul Melonte Popescu. Mai erau si Puiu Tiganescu, baiatul primarului din Urlati, proaspat absolvent al Liceului Sf. Sava din Bucuresti si multi altii. Intorceam si noi vizita celor din Urlati care ne invitau, baieti si fete, sa ne scaldam la strandul unei societati petroliere din Valea Nucetului.