O vizita la vie

In vacanta de vara eram tot la vie. Intr-o memorabila zi de 1 august 1943 am fost solemn insarcinat de mama mea, devenita acum si in acte Alice Grunau Popescu, sa ies cu bicicleta pe Valea Mieilor pana la soseaua nationala Ploiesti-Buzau. Trebuia sa o intampin pe Domnita Ileana, nasa mea, care venea insotita de secretarul particular “Herr Bitterman” la bordul Hudson-ul visiniu decapotabil cu cauciucuri albe Banloc. Urma sa ghidez de pe bicicleta masina in traversarea imensei prapastii, pe podul masiv din lemn subred si sa ne inscriem pe ultima parte a drumului care ne aducea in curtea proprietatii Grunau (vila Radalicella).
Domnita urma sa il vada pe al treilea copil al mamei mele, Vlad Calin Andrei, nascut in iulie 1943. Urma sa ii devina nasa, in continuarea aceleiasi traditii prin care in 1929 si 1934 eu si sora mea, Teti, am devenit finii Domnitei.

In aceeasi zi de duminica, la orele 10 dimineata, fusese programata inaugurarea festiva a unei gradinite la Ploiesti, in prezenta doamnelor Maria Antonescu (sotia maresalului) si Veturia Goga, exponente ale Consiliului de Patronaj. Domnita Ileana avea in program sa ia parte la festivitate, dupa care urma sa-si onoreze promisiunea fata de vechea si buna ei prietena, Alice Grunau. Prietenia avea la baza colaborarea si activitatea armonioasa in sanul Asociatiei Crestine a Femeilor (ACF), a carei presedinta de onoare devenise Domnita in 1938, la moartea Reginei Maria.

Deplasandu-ma la punctul convenit pe soseaua nationala eram mandru de misiunea mea de calauza mobila, calare pe bicicleta cea noua, un Diamant cumparat acum un an de zile de catre tatal meu de la Cartea Romaneasca. Eram foarte atent sa nu-mi scape privirea de la masinile care treceau, asteptand Hudson-ul Domnitei, pe care il cunosteam bine din minunatele vacante petrecute la Castelul Bran, cand eram invitati in fiecare vara, cate o luna.
In fine, am fost identificat cu mare punctualitate la ora prevazuta si dupa salutul de rigoare am intrat pe Valea Mieilor. Am depasit celebrul pod in vesnica vibratie, ruland incet si cu atentie si dupa ce am lasat in urma Putul Frumos ne-am inscris in drumeagul lateral, tot timpul avand, spre fala mea, pozitia de cercetas mobil in fata augustei limuzine.

Dupa ce automobilul a fost parcat la umbra deasa a perdelei de thuya ce flanca una din lateralele vilei, distinsii oaspeti au patruns in casa fiind intimpinati cu un puternic sentiment de devotament, respect si prietenie de catre mama mea si de catre surioara mea iubita, Teti, care avea atunci 9 ani. Discutiile s-au centrat, cum era si firesc, in jurul fiintei nou aparute pe lume, fratiorul nostru Vlad Calin Andrei, nascut luna trecuta.

Domnita precizase celor de fata ca oficierea festivitatii de deschidere a gradinitei de la Ploiesti, programata pentru acea dimineata, fusese anulata intempestiv datorita atentionarii facute de apararea pasiva germana din spatial aerian al Europei meridionale si de sud-est, privitor la un potential atac aviatic a fortelor strategice aeriene aliate. Acesta ar fi fost posibil prin decolarea avioanelor din Benghazi din Africa de Nord si viza printr-un raid de mare anvergura bombardarea sudului Germaniei sau eventual a spatiului aerian balcanic. In orice caz, invitarea oficialitatilor se contramandase.

Aici trebuie sa mentionez ca in urma cu 2-3 saptamani eu si Teti fusesem invitati de catre tatal nostru, col. Dimancescu, la Sinaia. Am fost placuti surprinsi de cadoul pe care ni-l facuse, un urias drapel romanesc lung de peste 10 m si lat de 1 m. Era adus de la Breaza, centru MTR (Munca Tineretului Roman - organizatie paramilitara care construia sosele, poduri, viaducte) unde tatal meu era comandant.

Asadar, revenind la ziua de 1 august 1943, am gasit prilejul mai mult decit nimerit sa fixez chiar atunci pe fatada principala a vilei Radalicella acest drapel.
Atras fiind in curte de prezenta splendidei limuzine decapotabile, eram fascinat de examinarea cadranelor de bord ale automobilului, cand am tasnit afara din masina strivit fiind de zgomotul asurzitor al celor doua avioane cu 4 motoare ce zburau incredibil de razant, incat am crezut ca intra in acoperisul casei. Ca perceptie instantanee am retinut in mod straniu profilul crispat al pilotilor ce strabatea prin ochelari. Aviatorii pareau hartuiti si amenintatori in acelasi timp. Nu aveam pe moment capacitatea de a distinge ce se intampla si cine sunt, cui apartin cele doua gigantice avioane aparute ca din senin dintre dealuri, dand proportii neverosmile surprizei si nesigurantei. Am alergat in casa cu proaspetele imagini si cu dorinta de a informa pe cei prezenti de ce vazusem.

Nu aveam de unde sa stiu ca simultan astfel de grupuri izolate de avioane de bombardament se strecurasera tactic pana in mijlocul rafinariilor petroliere din zona aparata de nemti, la Ploiesti, navighand la un plafon foarte coborat, urmand cursul apelor curgatoare Prahova, Teleajen, Cricovul Sarat sau printre dealuri, devenind astfel invulnerabile fata de sistemul radar german si fata de baloanele captive, inclusiv fata de inelele concentrice ale bateriilor anti-aeriene germane.
Ulterior s-a stabilit si confirmat din surse oficiale ca 174 de super fortarete strategice americane (B 24 Liberator) aflate sub comanda generalului Lewis Brereton decolasera din Libia (de pe aeroporturile recent eliberate de fortele armate britanice) si fusesera reperate de sistemul de siguranta german din Marea Mediterana. Avioanele au fost urmarite pe traseul lor spre Europa Centrala si Meridionala – patrunzand in spatiul muntos al Iugoslaviei de unde nu au mai fost semnalate. Printr-o schimbare tactica de directie, avioanele au reaparut surprinzator in zona subcarpatica a Romaniei aplicand deliberat formula dispersarii si zborul la mica altitudine pentru a se apropia neidentificate pana la obiectivele vizate din jurul Ploiestiului.

Revenind la intrarea mea in casa, Domnita Ileana m-a intrebat esentialul, care mie imi scapase: cum erau avioanele ca descriere, nu pilotii… Abia atunci, apeland la memorie (inregistrasem, dar nu selectasem, pentru mine fusese nesemnificativ) am spus ca avioanele erau kaki si cu o stea mare alba pe fuselaj.
Domnita a zimbit grav, precizand ca sunt avioane americane, in premiera in Romania, adaugand ca le recunoaste din vest, de la bombardamentele americane asupra Germaniei (1942-1943) cand lansasera atacuri si asupra Vienei (Austria era anexata Germaniei la acea data).

Afara, din directia Ploiestiului (aproape 20 de km), se auzeau explozii repetate care au incetat destul de repede. Dupa aceea au aparut incendii extinse care au durat toata noaptea, pana a doua zi.

(bombardierul B-24 / The Sandman, pilotat de Robert Sternfels, apare dintr-un nor de fum in timpul operatiunii Tidal Wave)
fotografie surprinsa Jerry J. Jostwick, singurul cameraman militar supravietuitor al misiunii; sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

S-a evaluat de catre specialistii si analistii vremii ca distrugerile si pagubele la obiectivele militare atinse au depasit la un loc cele 29 de incursiuni aeriene ulterioare din 1944, incursiuni ce vor porni de la avioane decolate din Italia/Foggia. Pierderile super-fortaretelor americane au fost insa pe masura. Operatiunea - denumita Tidel Wave - tintind Ploiestiul si zonele petrolifere aferente fusese in amanunt pregatita prin antrenamente asupra unor machete amplasate in desertul Libiei, reprezentand rafinariile Ploiestiului. Din cele 174 de fortarete plecate, 54 au fost doborate deasupra Romaniei, iar alte cateva zeci nu s-au mai intors la baza fiind avariate sau doborate pe parcurs. Nebeneficiind de un aeroport situat pe continentul european, incercarea s-a dovedit lipsita de pragmatism prin prisma pierderilor suferite de avioanele americane.

(rafinarie din Ploiesti in flacari; se pot observa structuri de camuflaj in jurul instalatiilor; sursa:

http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

Dupa 8 luni, in perioada 4 aprilie 1944 - 23 August 1944, avioanele americane, decoland din Italia, zona cucerita de trupele aliate debarcate, au reluat raidurile asupra Romaniei. Aeroportul Foggia, anterior folosit de Luftwaffe, fusese cucerit de Armata a 8-a britanica.
De data aceasta s-a folosit tactica “covorului”, a zborului la mare inaltime, escadrilele protejandu-se reciproc in lupta printr-o dispunere supraetajata si flancata. Astfel, se explica sacrificarea victimelor omenesti si a bunurilor civile in dauna eficientei procentului de distrugere a obiectivelor militare. Aceasta schimbare tactica a aviatiei anglo-americane a fost impusa de redutabila artilerie antiaeriana din zona Ploiestiului (Divizia 5 AA - Kuderna) si de experienta anterioara din 1943. De cele mai multe ori fortele aeriene americane care bombardau zona insumau peste 1,000 de aparate. Avioanele de vanatoare americane, avand autonomie de zbor mai redusa, protejau bombardierele numai pana la intrarea in spatiul aerian romanesc.
Zborurile deasupra Ploiestiului erau cotate si retribuite superior catre pilotii americani. Pe timpul noptilor, raidurile asupra Ploiestiului erau realizate in zboruri izolate de catre Royal Air Force (RAF).

Acum a venit toamna lui 1943. Sunt gazduit pe timpul anului scolar in minunata casa a amintirilor mele, casa din Paris nr. 13 din parcul Bonaparte, unde de fapt ma si nascusem si copilarisem pana in 1934. Atunci ma mutasem in casa construita de parintii mei, in strada Aviator Sanatescu, la nr. 50.

Iarna '43-'44 a trecut pe nesimtite si traiam fara sa constientizam gravitatea evenimentelor. Bucovina de Nord fusese cucerita din mers de catre armatele tavalugului sovietic, aflate in ultima etapa a unei ofensive prelungite, oprita abia in fata Iasiului. Frontul se stabilizase printr-un “respiro” ce se parea a se prelungi, instaurandu-se de fapt linistea de dinaintea furtunii.

La final

Dupa sfarsitului razboiului administrarea viei (gospodaria si muncile viticole) a fost coordonata de catre Alice Grunau Popescu si in final de Radu Grunau, doi dintre cei 3 mostenitori. Sora lor, Gabriela Grunau, se dedicase cresterii nepotilor (Alexandra si Paul Radu - copii lui Radu Grunau cu Viorica Bratianu) la conacul Bratianu de la Badulesti.

Impotriva cursului evenimentelor, se efectueaza mai multe sedinte de expertiza in cadrul procesului de validare a solului, privitor la o eventuala exploatare petroliera. Proprietarii viticoli locali au castig de cauza, primind drept de exploatare pentru "titei, ozocherita si orice alte substante bituminoase din subsolul terenului". Concesiunea se facea pe termen de 50 de ani de la promulgarea Constitutiei (adoptata in 1923, deci pana in 1973), data deciziei fiind 4 iunie 1947.

La inceputul anului 1948, la 2 luni dupa abdicarea fortata a regelui Mihai, fiind student la Politehnica (sectia Silvicultura, pe urmele bunicului, profesorul Paul Adolf Grunau) si membru al Tineretului National Liberal, am fost arestat de catre Securitate. Am executat doua condamnari politice pentru pentru crima de uneltire si activitate subversiva impotriva regimului popular. In total 11 ani.

In anul 1952, toate proprietatile viticole din Valea Mieilor sunt comasate in patrimoniul Gospodariilor Viticole de stat Valea Calugareasca si Urlati. In compensatie pentru confiscarea viei si gospodariei (vila, pivnita si crame) fostei proprietati Grunau din Valea Mieilor, Primaria Urlatiului ne-a oferit via si gospodaria profesorului universitar Olivier Slavescu de la Jercalai, stramutat la randu-i.
Operatiunea a fost facuta in conditii fortate si insotita de sentimente de trista resemnare de unchiul meu Radu Grunau, devenit intre timp pensionar.

In anul 1955, dupa mari sacrificii materiale, unchiul meu ia hotarirea de a dona catre Patriarhie via de la Jercalai (fosta Slavescu), casa cu pivnita si crama, precum si toate utilajele viticole.

In anul 2008, aflandu-ma in vizita la bisericuta din Jercalai am inchis un cerc de amintiri.
Biserica maramuresana de lemn – datata 1731 – fusese donata in septembrie 1928 de locuitorii satului Luceriu de pe Valea Muresului “bunei noastre Regine-vaduve (Maria) pentru ca sa o aseze langa castelul de la Bran” (“Gazeta Transilvaniei”, nr.93 din 8 septembrie 1928).
Dupa sfarsitul razboiului, bisericuta fusese in pericol de a se degrada. Recuperata de fostul patriarh Teoctist, biserica de lemn a fost stramutata la Jercalai in 1954, in imediata vecinatate a fostului conac Slavescu, care va deveni intre timp resedinta patriarhala.

Mi-a facut o deosebita placere sa fac cadou preotului paroh Cleopa o copie dupa un tablou realizat in 1934 de Dominita Ileana, tablou care infatiseaza bisericuta de lemn pe vechiul amplasament de langa castelul Bran.
Exact in ziua in care am facut acest gest simbolic, parintele Cleopa savarsea slujba de un an de la trecerea la cei vesnici a patriarhului Teoctist, salvatorul bisericutei.

Dupa anul 1989, deci dupa trecerea unui interval istoric de 34 ani, s-a creat cadrul legislativ pentru compensarea vechilor proprietari cu actiuni la fostele IAS-uri. Calitatea de actionar se transpunea in primirea in fiecare toamna a unor sume simbolice de bani sau prin recompensarea in natura prin vin livrat direct din crama fostului IAS Urlati, devenit intre timp Videlmar Urlati. Din vechii mostenitori pe linie de Grunau (Ella, Radu si Alice) in numar de 5 aflati in viata (3 din partea lui Alice si 2 din partea lui Radu Grunau), din considerente legate de prezenta in tara sau de prioritatile exprimate pe legile de recuperare a proprietatilor, doar subsemnatul Radu Dimancescu (casatorit cu Ileana Velea/1964 si avand 2 copii: Alin Mihai/1966 si Monica Gabriela/1968) m-am implicat activ in demersuri birocratice pentru a deveni actionar la Videlmar Urlati.

Dupa cativa ani am optat pentru punerea un posesie. Reimproprietarirea nu s-a putut face pe vechile amplasamente, devenite in anii de dupa ‘89 o paragina, viile nelucrate murind incet. Via care ni s-a atribuit in anul 2003 (fara casa/vila, pivnita, crame si utilaje) avea o suprafata de 6,25 ha fiind situata in lunca Cricovului Sarat, in apropierea Putului Frumos. Am predat stafeta pentru scurt timp catre fiul meu - Alin Mihai Dimancescu - care timp de 5 ani s-a ocupat de administrarea viei. De data aceasta nu mai aveam un loc in care sa tragem pe timpul lucrarilor sau in vacante. A urmat o perioada de investitii, de supraveghere a viei si a lucrarilor prin drumuri facute de la Bucuresti saptamanal sau zilnic, dupa caz.

Prinsi la mijloc intre interesele fostelor IAS-uri privatizate politic (cu mici exceptii), posesoarele unor mari suprafete de vii si sustinute de o vinificatie industriala, pe de o parte si o viticultura a micilor proprietari, ramasa in urma ca utilaje si forta de munca, dependenta de vanzarea strugurilor ca materie prima, in lipsa capacitatilor de procesare si depozitare, de cealalata parte, am luat impreuna cu fiul meu hotararea de a ne desparti de ceea ce am crezut ca putea sa readuca frumoasele amintiri si trairi pe care familia mea le-a avut la via Radalicella pe parcursul mai multor generatii.
Dupa '89 amandoi fusesem cuprinsi de entuziasm, dar ar fi trebuit ca sa reusesc ca pe langa a-i avea din nou alaturi de mine pe cei care se prapadisera in acesti ani, sa intorc si firul istoriei. Catre o perioada cu care, din pacate, nu ne vom mai intalni niciodata: Romania romantica a burgheziei si mosierimii viticole, cu bunul simt, valorile, idealurile si dragostea de viata si frumos pe care propaganda comunista a incercat sa o rastalmaceasca.

Nu ne-am despartit de aceasta a doua vie, palida consolare si reparatie morala, inainte de a aduce un ultim omagiu celui care s-a dedicat in totalitate supravietuirii viei in perioada de dupa razboi: colonelul Radu Grunau. Strugurii Merlot pe care i-am cules in toamna lui 2004 au fost procesati la crama Serve din Ceptura (comuna de langa Urlati) fondata de contele francez Guy Tyrel de Poix. Din ei s-a facut o parte din productia acelui sezon a Vinului Cavalerului, marca apreciata de cunoscatori in restaurantele si magazinele din tara.
Un ultim omagiu adus cavalerului Radu Grunau de la Cavaleria Regimentului 9 Calarasi si viei Radalicella!

- Sfarsit -

din aceeasi serie: