Intamplari dramatice

Era inceputul lui septembrie '44, la 4 zile de la data de 29 august cand se dadusera luptele amintite mai sus. Unchiul meu (fratele mamei mele), colonelul Radu Grunau, comandantul Regimentului 9 Calarasi era cantonat in zona Ploiestiului pentru paza zonei petroliere, avand resedinta de comandament la Tintea. Venise cu 3 luni mai inainte ca urmare a retragerii pe mare, de la Sevastopol la Constanta, a ultimelor trupe din ariegarda care evacuase Crimeea.

Nu se mai stia nimic legat de efectivului de 100 de soldati inapti cantonati in satul Cioceni (8 km de calea ferata Albesti-Muru), pe mosia familiei boieresti Botescu.
Colonelul Radu Grunau a ordonat ca o grupa de 10 soldati putermic inarmati (automate Orita) sa execute de urganta o dubla misiune. Sa verifice starea detasamentului aflat la marginea satului. Dar sa si afle ce s-a petrecut cu proprietatea viticola de la Valea Mieilor si in special cu noi, cei din familia sa, in urma inaintarii trupelor sovietice.

Cei 10 soldati si locotenentului Vidrascu, secondat de un adjutant TR pe nume Radu Patrulius (arhitect din Bucuresti) s-au imbarcat intr-un camion militar Opel Blitz. Au strabatut drumul spre Albesti-Paleologu, in contrasens cu fluenta inaintarii sovietice, pentru a ajunge mai intai la via noastra din Valea Mielor. Dupa care urmau sa ajunga la Cioceni si mai apoi sa se intoarca la Tintea, langa Ploiesti.

In acea dimineata, am intrat pentru scurta vreme in alerta. Pe drumeagul lateral ce urca la viile Grunau si Eustatiu, duduia motorul unui camion militar ce se angajase hotarat pe panta ascendenta, parand ca anunta in premiera aparitia nefasta a sovieticilor.
Nu mica ne-a fost mirarea, rasufland usurati, atunci cand toti ai familiei (Alice-mama, Casin Popescu - cel de al doilea sot al mamei si subsemnatul) impreuna cu personalul auxiliar am salutat si imbratisat cu vadita simpatie patriotica sosirea fortelor romanesti, care pe moment ne-au redat siguranta si calmul care in ultimul timp ne parasisera.

Ne-am hotarat sa nu pierdem timp si sa vedem ce aveam de facut. Avand deoacamdata drum comun, ne-am imbarcat laolalta in autocamion, atat militarii, cit si mama, Casin si subsemnatul si am demarat indreptandu-ne spre vadul Cricovului in intentia de a nu intra in Urlati, ci de a vira la dreapta in Arionesti si in soseaua Urlati – Albesti, ca ulterior sa traversam soseaua nationala prin prin punctul de intersectie si sa vizitam in final gradina de zarzavat de la Cioceni.

Ajunsi la vadul Cricovului, o patrula de sase cazaci calari ne intercepta drumul venind in galop sustinut, semn ca erau in misiune. Ne-au somat sa ne dam jos din autocamion si sa le dam in primire masina. Unul din ei s-a suit in masina cu pretentia de a merge spre comandamentul sovietic din Urlati.
Atunci s-a petrecut o rectie spontana a locotenentului Vidrascu, aflat si el tot in cabina. Cei 10 ostasi si adjutantul Patrulius nici nu s-au gandit sa se dea jos si si-au indreptat agresiv pistoalele automate spre cazaci. Soferul camionului a demerat si a fortat trecerea vadului chiar sub amenintarea pistolulului cazacului intrat in cabina. Imediat cazacul a fost presat fizic fiind flancat de cei doi romani si dezarmat. Dupa o accelerare prelungita, autocamionul a urcat panta intrarii in Arionesti lasand in urma pe cei 5 cazaci calari descumpaniti de amenintarea automatelor romanesti indreptate spre ei. Intrand in Arionesti, camionul a virat pe primul drum la dreapta, conform planului stabilit anterior. Dar dupa numai cativa zeci de metri masina s-a impotmolit pe loc in noroaiele drumului de tara. Toti cei din vehicul coborand jos, am pus umarul si am reusit sa urnim rotile impotmolite, neglijand prizonierul cazac, ramas singur langa soferul preocupat cu repornirea camionului. Profitand de situatia creata, cazacul, intrat in panica, a tasnit din cabina si s-a indepartat fugind foarte aplecat prin miristea alaturata drumului.
Pe loc s-a hotarit ca mama mea Alice Grunau sa se desparta de noi plecand pe jos pana la Plavia unde se refugiase sora mea Sanda/Teti si fratiorul meu Vlad Calin Andrei de numai un an.

Pe drumul cel mai scurt am ajuns langa uzina electrica si apoi pana la soseaua nationala, la intersectia din Albesti-Paleologu. De aici am traversat sensul principal de mare circulatie si ne-am inscris pe ultimii kilometri spre Cioceni. De retinut in mod special ca organele militare sovietice care dirijau circulatia rutiera a marilor unitati pe axul Buzau - Ploiesti, ne-au oprit la intersectie si au verificat foaia de parcurs, totul durand numai 2 minute. Patrula de cazaci din zona Urlati inca nu alertase servicul de circulatie.

Foarte repede am ajuns in satul Cioceni pe care l-am strabatut in graba ajungand in partea opusa unde era situata mosia Botescu. Aici, cu incuviintarea proprietarilor, folosind mana de lucru a aproximativ 100 de soldati inapti, in faza de recuperare fizica dupa iesirea din spitalele de campanie, se deschisese activitatea de exploatare a gradinii de zarzavat a Regimentului 9 Calarasi.

Odata intrati in mijlocul curtii conacului am coborat precipitati din camion locotenentul Vidrascu, adjutantul Patrulius, tatal meu vitreg - Casin Popescu si subsemnatul.
Grupa compacta, formata din cei 10 soldati a fost invoita sa se deplaseze cu camionul, cat mai grabnic, pana in sat. Doreau sa-si ia tigari Plugar de care duceau cu totii lipsa si sa revina cat mai rapid posibil la conacul Botescu pentru a-si continua cu toti executarea misiunii stabilite initial.

In mijlocul curtii era intinsa o masa aglomerata la care se stransesera toti membri familiei Botescu, ingrijorati de gravitatea evenimenelor, dar revitalizati subit de sosirea militarilor romani. In jurul conacului se zareau circuland lejer zeci de siluete in alb (tinuta cotidiana a ostasilor care muneau la soare si in aer curat). Acest furnicar de fiinte inofensive imbracate in camasa alba larga, pantaloni cazoni reformati si incaltari din saboti de lemn sau papuci se asezase acum la masa.
Peste tot domnea o senzatie de provizorat si de nesiguranta. Comunicarile conventionale legate intre comeseni abia cunoscuti nu reuseau sa depaseasca atmosfera apasatoare.

Intre timp, o puternica coloana motomecanizata sovietica fusese dirijata cu misiunea de a lichida camionul cu soldati romani care se dedasera la “actiuni agresive” contra cazacilor, etaland un comportament de “comando fascist”. Organele de control ale armatei sovietice de la rascrucea din Albesti confirmasera trecerea camionului nostru catre Cioceni.
Revenind cu tigarile procurate de la magazinul din sat, autocamionul Opel cu cei 10 soldati romani inarmati a intrat in curtea mosiei Botescu.
In acelasi timp soseste autocoloana sovietica care intra si ea vijelios si zarind autocamionul cu soldatii nostri deschide foc din mers. Grupa de cei 10 soldati ia pozitie de tragere culcat si raspunde violent. Imediat soldatii din celelalte camioane sovietice debarca si se revarsa pe flancuri, invaluind pozitia de pe care trageau soldatii romani. Coplesiti ca numar, acestia sunt lichidati pana la unul.
Superioritatea numerica este folosita de detasamentul sovietic pentru a avansa si mai mult pe ambele flancuri, ingloband conacul dupa care se deschide foc concentric avand ca obiectiv lichidarea soldatilor romani neinarmati aflati la munca, cu statutul de inapti. Acestia incearca cu putini sorti de izbanda sa iasa din incercuire si sa se salveze din carnagiu. Civilii si militarii care au fost anterior mentionati ca stand la masa intinsa in curtea conacului au fost, ca si subsemnatul, cuprinsi de aceasta dubla invaluire si prinsi in rafalele de arme.

In aceste clipe care pareau ireversibile in dramatismul lor, am evaluat instinctual ca singura sansa de supravietuire era o evadare din incercuire prin culoarul central care se ingusta. Din ce in ce mai putini fugari pastrau energia si vitalitatea pentru aceasta cursa infernala care nu putea fi abandonata. Rafalele automate ale patrulelor sovietice rapaiau macabru pe flancurile inaintate ce tindeau sa se intalneasca si sa inchida incercuirea.
Tot spre vest, unde fugeam, curgea si albia lenesa cu maluri in zig-zag, abrupte si rapoase a Cricovului Sarat. Intuitiv am ales singura solutie salvatoare de a cobori si urca malurile de mai multe ori, fara sa schimb directia vest.
Alergam la aceeasi inaltime cu Casin Popescu, dar nu cot la cot, spre a nu fi o tinta usoara. Simteam ca eu il trag ca prospetime dar si ca directie aleasa, fiind ma tanar decit el cu 14 ani. A sosit momentul cand Casin Popescu, care demult isi aruncase chipiul si diagonala de adjutant, sufocat de efortul prelungit, uitandu-se lung la mine m-a implorat: “Eu nu mai pot respira. Rezista tu, continua, poate te salvezi. Spune-i lui Meme (mama) ca m-am lasat in voia Domnului”. Si s-a trantit intr-o tufa de maracini.

Plecasem la drum de la vie ca sa-l vad pe nenea Radu la Tintea, fara nici un bagaj, avand certitudinea ca vom ajunge acolo cu camionul impreuna cu grupa militara inarmata pana in dinti.
Astfel, pentru a fi cat mai suplu si independent in situatiile operative pe care le intrezaream eram echipat in pantaloni scurti si o haina de vant. In incercarea disperata de supravietuire prin fuga, in mod straniu alergam acum descult, cu pantofii in mana (erau pantofii mei favoriti, visinii, cu talpa dubla si lira cusuta, comandati la Gaston pe Calea Victoriei) spe a putea escalada malurile Cricovului.
Gatul mi se uscase de efortul alergarii neintrerupte si de senzatia unui pericol necrutator, intarit de rafalele mitralierelor nevazute. De la un timp mi s-a parut ca prezenta sovieticilor incepe sa se distinga mai slab.

Din dreapta mea mi s-a alaturat unica silueta de fugar, prezenta absolut solitara in acel moment. Era un soldat roman dintre inaptii ce lucrau la gradina. Oare cati asemenea ostasi non-combatanti mai ramasesera neimpuscati din cei 100, pe langa tributul cert al celor 10 soldati inarmati care ripostasera ca niste eroi la atacul bolsevicilor? “Domnule soldat!” m-am adresat dupa prima oprire in care nu realizasem stabilitatea sortii noastre. Nu mi-am dat seama decat tarziu ca acesta se comporta relativ normal dar numai putea vorbi deloc. Prima masura de precautie luata a fost sa ii impun partenerului meu in evadare sa-si dea jos ca si mine camasa, sa nu mai incerce sa fuga, ci sa mearga. La o departare de circa 300 metri in fata noastra au aparut cercetandu-ne cu privirea 2 cazaci calare. I-am cerut camaradului meu sa ne asezam jos si sa nu parem a fi agitati. Desigur ca in timp ce ne priveau, cei 2 cazaci isi schimbau impresiile intre ei. Au parut ca ne considera tarani din partea locului, neconsiderand ca am fi dintre cei urmariti si au plecat.

La orele 6 seara am ajuns la Valea Calugareasca in zona garii, pe care am ocolit-o, iesind in soseaua nationala si indreptandu-ne 3 km spre raspantia ce indica la stanga Valea Mieilor. Tot timpul am avut ca tovaras de drum pe tacutul soldat reformat care ma insotea mut si inexpresiv, puternic marcat de evenimentele patite la Cioceni.
Se insera cand am ajuns la viile de la poalele dealurilor intrand pe derivatia viei Grunau cu oarecare incertitudini referitoare la eventuala intilnire cu patrulele sovietice dupa o calatorie de 10 ore. M-a intimpinat cu afectiune materna, Alice Grunau (mama) foarte ingrijorata de disparitia survenita si semnalata de mine a sotului ei, Casin Popescu.

Dupa ce am dormit dus, a doua zi dimineata am plecat la drum impreuna cu Dumitru, ordonanta unchiului meu Radu Grunau, in cercetare si pentru a obtine raspuns la obsedantele incertitudini legate de soarta lui Casin Popescu pe meleaguruile unde fusesera ucisi soldatii romani cu o zi in urma la Cioceni.
De data aceasta am imbracat doar niste pantaloni scurti kaki, fara incaltaminte. Cam la acelasi nivel era echipat si Dumitru, urmarind a nu fi remarcati in mod special ca aspect exterior pe parcursul investigatiilor ce aveam sa le facem.
Dar norocul nu era de partea noastra in acea dimineata. Dupa ce am depasit soseaua nationala si calea ferata Ploiesti - Buzau, am fost opriti de catre autoritatile militare sovietice si dirijati in mod obligatoriu, laolalta cu toti trecatorii aflati in tranzit, pe o tarla intinsa unde se amenaja in provizorat o pista de aterizare pentru aviatia militara sovietica. Am fost intrebuintati ca mana de lucru fortata: se cara apa in niste hardaie de la o fantana din apropiere pentru udarea si tasarea suprafetelor aerodromului. Pamantul nivelat si udat se batatorea cu maiurile de lemn. Am pierdut 2-3 ore cu aceasta corvoada neprevazuta, dupa care ne-am “evaporat”, afundandu-ne in lanurile de porumb din care nu am mai iesit pana la mosia Botescu, zarind tot timpul pe drumul alaturat circulatia sporadica a unor cete de calareti cazaci.

Tocmai spre amiaza am ajuns la poarta conacului Botescu, unde patrunzand am realizat o imagine lugubra si dezolanta. Pe o amplasare semicirculara, pe conturul retras al rondului, pana de curand o adevarata desfatare horticola, se esalona pozitia defensiva spontan adoptata de cei 10 ostasi romani inarmati si redusi acum la 10 cadavre ciuruite, desfigurate de gloante, umflate de gaze si pline de roiuri de muste. Aleile adiacente ansamblului horticol si tarlalele vecine abundau de lesurile albe ale nevinovatilor soldati reformati executati de sovietici.
Este de remarcat spiritul de jaf si batjocura cu substrat revolutionar in care a avut loc devastarea cladirii si mobilierului conacului: oglinzi sfaramate, vesela, tablouri si icoane sparte, ravasite si aruncate. Eu si Dumitru nu am dat curs invitatiei administratorului, o persoana foarte falsa si suspecta, de a zabovi la conac, ci din contra am insistat sa plecam cat mai departe.

Am trecut in revista o suprafata cat mai mare de teren cultivat din lunca Cricovului. Cautam semne, corpuri ranite sau rapuse, care din voia Domnului nu s-au concretizat in persoanele lui Casin Popescu, ale locotenentului Vidrascu sau ale adjutantului Patrulius.
Ulterior s-a stabilit ca acestia trecand prin mari peripetii au ajuns la Bucuresti prin Zanoaga si ulterior s-au intors la Tintea unde au dat detalii despre macelul facut de sovietici la Cioceni. In cercetarile noastre facute in acea zi pe teren nu am gasit decat chipiurile uniformelor militare abandonate de Casin si de locotenentul Vidrascu.
Dupa epuizarea investigatiilor noastre ne-am intors pe cai ocolite, mergand cu o eficienta mult scazuta, navigand cu predilecie prin porumbiste. Tot timpul am fost obsedati de dubiosul administrator care nu patise nimic. Ne temeam sa nu ii atentioneze pe rusi de prezenta noastra in zona.
Seara, dupa o zi epuizanta s-a incheiat misiunea mea si a lui Dumitru, negasind urma lui Casin Popescu.

Acesta va reveni peste 7 zile la vie, direct din Bucuresti, spre a ne lua pe toti in capitala dupa un refugiu de 5 luni de adevarate aventuri, pline de senzatii tari.
Deci iata-ne imbarcati cu tot bagajul intr-un autobuz Renault, obisnuit pe strazile capitalei pana in 1941 cand astfel de vehicuile au fost trimise ca ambulante de Crucea Rosie in spatele frontului. Casin Popescu se straduise sa obtina de la STB (Societatea de Transporturi Bucuresti) unde functiona ca inginer sef acest autobuz in care am intrat mama mea, surioara mea Sanda/Teti si fratiorul meu de un an Vladi, inclusiv subsemnatul.

Am revenit intr-un Bucuresti pigmentat de uniformele kaki ale armateti sovietice si de buruienile care crescusera printre pavajele de pe strazi ale unui oras parasit.
Casin Popescu ne-a relatat cum epuizat si cu suflul taiat a fost constrans sa abandonze cursa prelungita si sufocanta de supravietuire de la Cioceni, prabusindu-se intr-un tufis de buruieni si maracini, intr-un ultim reflex de conservare. Dupa despartirea de mine, la scurta vreme a fost depasit de patrule sovietice care ii vanau pe supravietuitori. Tarziu, pe la lasarea serii, schimband directia spre sud a ajuns la primele case din Zanoaga. Aici afland ca ostasi sovietici au scotocit gospodariile, s-a ascuns intr-o sura de fan. A doua zi pleca cu trenul spre Bucuresti, prin Urziceni.

Am incheiat aceasta epopee sub protectia Celui de Sus. Dupa cele 5 luni de evacuare a familiei mele (5 aprilie - 5 septembrie 44), paradoxal, tocmai intr-o zona petroliera cu obiective startegico-militare si folosind via pentru a supravietui.

De mentionat ca in toamna anului revarsarii trupelor sovietice ('44) si in iarna spre '45, grupuri de soldati sovietici care se dislocasera din marile unitati, devenisera dezertori ai armatei rosii, fiind urmariti de politia autoritatilor de ocupatie (libertina si violenta prin betii prelungite, jafuri si crime comise in regiunile viticole apartinand cramelor si conacelor izolate in viile situate in Valea Mieilor).
Cu toate cosmetizarile facute privind camuflarea intrarii in pivnita, nici via Grunau nu a scapat pana la urma de aceste excese. S-a tras de catre dezertori cu arma in mod vindicativ dupa solutia cazona a eliberatorilor, in butoaiele de vin si cei veniti la jaf si betie si-au desavarsit opera sustragand ca trofee perchea de cizme de cauciuc aspectuase aduse de colonelul Nelly Dimancescu, tatal meu, din SUA si o cascheta alba tip militar, colonialist, amintire cumparata de colonelul Radu Grunau.