O vizita la vie

In vacanta de vara eram tot la vie. Intr-o memorabila zi de 1 august 1943 am fost solemn insarcinat de mama mea, devenita acum si in acte Alice Grunau Popescu, sa ies cu bicicleta pe Valea Mieilor pana la soseaua nationala Ploiesti-Buzau. Trebuia sa o intampin pe Domnita Ileana, nasa mea, care venea insotita de secretarul particular “Herr Bitterman” la bordul Hudson-ul visiniu decapotabil cu cauciucuri albe Banloc. Urma sa ghidez de pe bicicleta masina in traversarea imensei prapastii, pe podul masiv din lemn subred si sa ne inscriem pe ultima parte a drumului care ne aducea in curtea proprietatii Grunau (vila Radalicella).
Domnita urma sa il vada pe al treilea copil al mamei mele, Vlad Calin Andrei, nascut in iulie 1943. Urma sa ii devina nasa, in continuarea aceleiasi traditii prin care in 1929 si 1934 eu si sora mea, Teti, am devenit finii Domnitei.

In aceeasi zi de duminica, la orele 10 dimineata, fusese programata inaugurarea festiva a unei gradinite la Ploiesti, in prezenta doamnelor Maria Antonescu (sotia maresalului) si Veturia Goga, exponente ale Consiliului de Patronaj. Domnita Ileana avea in program sa ia parte la festivitate, dupa care urma sa-si onoreze promisiunea fata de vechea si buna ei prietena, Alice Grunau. Prietenia avea la baza colaborarea si activitatea armonioasa in sanul Asociatiei Crestine a Femeilor (ACF), a carei presedinta de onoare devenise Domnita in 1938, la moartea Reginei Maria.

Deplasandu-ma la punctul convenit pe soseaua nationala eram mandru de misiunea mea de calauza mobila, calare pe bicicleta cea noua, un Diamant cumparat acum un an de zile de catre tatal meu de la Cartea Romaneasca. Eram foarte atent sa nu-mi scape privirea de la masinile care treceau, asteptand Hudson-ul Domnitei, pe care il cunosteam bine din minunatele vacante petrecute la Castelul Bran, cand eram invitati in fiecare vara, cate o luna.
In fine, am fost identificat cu mare punctualitate la ora prevazuta si dupa salutul de rigoare am intrat pe Valea Mieilor. Am depasit celebrul pod in vesnica vibratie, ruland incet si cu atentie si dupa ce am lasat in urma Putul Frumos ne-am inscris in drumeagul lateral, tot timpul avand, spre fala mea, pozitia de cercetas mobil in fata augustei limuzine.

Dupa ce automobilul a fost parcat la umbra deasa a perdelei de thuya ce flanca una din lateralele vilei, distinsii oaspeti au patruns in casa fiind intimpinati cu un puternic sentiment de devotament, respect si prietenie de catre mama mea si de catre surioara mea iubita, Teti, care avea atunci 9 ani. Discutiile s-au centrat, cum era si firesc, in jurul fiintei nou aparute pe lume, fratiorul nostru Vlad Calin Andrei, nascut luna trecuta.

Domnita precizase celor de fata ca oficierea festivitatii de deschidere a gradinitei de la Ploiesti, programata pentru acea dimineata, fusese anulata intempestiv datorita atentionarii facute de apararea pasiva germana din spatial aerian al Europei meridionale si de sud-est, privitor la un potential atac aviatic a fortelor strategice aeriene aliate. Acesta ar fi fost posibil prin decolarea avioanelor din Benghazi din Africa de Nord si viza printr-un raid de mare anvergura bombardarea sudului Germaniei sau eventual a spatiului aerian balcanic. In orice caz, invitarea oficialitatilor se contramandase.

Aici trebuie sa mentionez ca in urma cu 2-3 saptamani eu si Teti fusesem invitati de catre tatal nostru, col. Dimancescu, la Sinaia. Am fost placuti surprinsi de cadoul pe care ni-l facuse, un urias drapel romanesc lung de peste 10 m si lat de 1 m. Era adus de la Breaza, centru MTR (Munca Tineretului Roman - organizatie paramilitara care construia sosele, poduri, viaducte) unde tatal meu era comandant.

Asadar, revenind la ziua de 1 august 1943, am gasit prilejul mai mult decit nimerit sa fixez chiar atunci pe fatada principala a vilei Radalicella acest drapel.
Atras fiind in curte de prezenta splendidei limuzine decapotabile, eram fascinat de examinarea cadranelor de bord ale automobilului, cand am tasnit afara din masina strivit fiind de zgomotul asurzitor al celor doua avioane cu 4 motoare ce zburau incredibil de razant, incat am crezut ca intra in acoperisul casei. Ca perceptie instantanee am retinut in mod straniu profilul crispat al pilotilor ce strabatea prin ochelari. Aviatorii pareau hartuiti si amenintatori in acelasi timp. Nu aveam pe moment capacitatea de a distinge ce se intampla si cine sunt, cui apartin cele doua gigantice avioane aparute ca din senin dintre dealuri, dand proportii neverosmile surprizei si nesigurantei. Am alergat in casa cu proaspetele imagini si cu dorinta de a informa pe cei prezenti de ce vazusem.

Nu aveam de unde sa stiu ca simultan astfel de grupuri izolate de avioane de bombardament se strecurasera tactic pana in mijlocul rafinariilor petroliere din zona aparata de nemti, la Ploiesti, navighand la un plafon foarte coborat, urmand cursul apelor curgatoare Prahova, Teleajen, Cricovul Sarat sau printre dealuri, devenind astfel invulnerabile fata de sistemul radar german si fata de baloanele captive, inclusiv fata de inelele concentrice ale bateriilor anti-aeriene germane.
Ulterior s-a stabilit si confirmat din surse oficiale ca 174 de super fortarete strategice americane (B 24 Liberator) aflate sub comanda generalului Lewis Brereton decolasera din Libia (de pe aeroporturile recent eliberate de fortele armate britanice) si fusesera reperate de sistemul de siguranta german din Marea Mediterana. Avioanele au fost urmarite pe traseul lor spre Europa Centrala si Meridionala – patrunzand in spatiul muntos al Iugoslaviei de unde nu au mai fost semnalate. Printr-o schimbare tactica de directie, avioanele au reaparut surprinzator in zona subcarpatica a Romaniei aplicand deliberat formula dispersarii si zborul la mica altitudine pentru a se apropia neidentificate pana la obiectivele vizate din jurul Ploiestiului.

Revenind la intrarea mea in casa, Domnita Ileana m-a intrebat esentialul, care mie imi scapase: cum erau avioanele ca descriere, nu pilotii… Abia atunci, apeland la memorie (inregistrasem, dar nu selectasem, pentru mine fusese nesemnificativ) am spus ca avioanele erau kaki si cu o stea mare alba pe fuselaj.
Domnita a zimbit grav, precizand ca sunt avioane americane, in premiera in Romania, adaugand ca le recunoaste din vest, de la bombardamentele americane asupra Germaniei (1942-1943) cand lansasera atacuri si asupra Vienei (Austria era anexata Germaniei la acea data).

Afara, din directia Ploiestiului (aproape 20 de km), se auzeau explozii repetate care au incetat destul de repede. Dupa aceea au aparut incendii extinse care au durat toata noaptea, pana a doua zi.

(bombardierul B-24 / The Sandman, pilotat de Robert Sternfels, apare dintr-un nor de fum in timpul operatiunii Tidal Wave)
fotografie surprinsa Jerry J. Jostwick, singurul cameraman militar supravietuitor al misiunii; sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

S-a evaluat de catre specialistii si analistii vremii ca distrugerile si pagubele la obiectivele militare atinse au depasit la un loc cele 29 de incursiuni aeriene ulterioare din 1944, incursiuni ce vor porni de la avioane decolate din Italia/Foggia. Pierderile super-fortaretelor americane au fost insa pe masura. Operatiunea - denumita Tidel Wave - tintind Ploiestiul si zonele petrolifere aferente fusese in amanunt pregatita prin antrenamente asupra unor machete amplasate in desertul Libiei, reprezentand rafinariile Ploiestiului. Din cele 174 de fortarete plecate, 54 au fost doborate deasupra Romaniei, iar alte cateva zeci nu s-au mai intors la baza fiind avariate sau doborate pe parcurs. Nebeneficiind de un aeroport situat pe continentul european, incercarea s-a dovedit lipsita de pragmatism prin prisma pierderilor suferite de avioanele americane.

(rafinarie din Ploiesti in flacari; se pot observa structuri de camuflaj in jurul instalatiilor; sursa:

http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Tidal_Wave)

Dupa 8 luni, in perioada 4 aprilie 1944 - 23 August 1944, avioanele americane, decoland din Italia, zona cucerita de trupele aliate debarcate, au reluat raidurile asupra Romaniei. Aeroportul Foggia, anterior folosit de Luftwaffe, fusese cucerit de Armata a 8-a britanica.
De data aceasta s-a folosit tactica “covorului”, a zborului la mare inaltime, escadrilele protejandu-se reciproc in lupta printr-o dispunere supraetajata si flancata. Astfel, se explica sacrificarea victimelor omenesti si a bunurilor civile in dauna eficientei procentului de distrugere a obiectivelor militare. Aceasta schimbare tactica a aviatiei anglo-americane a fost impusa de redutabila artilerie antiaeriana din zona Ploiestiului (Divizia 5 AA - Kuderna) si de experienta anterioara din 1943. De cele mai multe ori fortele aeriene americane care bombardau zona insumau peste 1,000 de aparate. Avioanele de vanatoare americane, avand autonomie de zbor mai redusa, protejau bombardierele numai pana la intrarea in spatiul aerian romanesc.
Zborurile deasupra Ploiestiului erau cotate si retribuite superior catre pilotii americani. Pe timpul noptilor, raidurile asupra Ploiestiului erau realizate in zboruri izolate de catre Royal Air Force (RAF).

Acum a venit toamna lui 1943. Sunt gazduit pe timpul anului scolar in minunata casa a amintirilor mele, casa din Paris nr. 13 din parcul Bonaparte, unde de fapt ma si nascusem si copilarisem pana in 1934. Atunci ma mutasem in casa construita de parintii mei, in strada Aviator Sanatescu, la nr. 50.

Iarna '43-'44 a trecut pe nesimtite si traiam fara sa constientizam gravitatea evenimentelor. Bucovina de Nord fusese cucerita din mers de catre armatele tavalugului sovietic, aflate in ultima etapa a unei ofensive prelungite, oprita abia in fata Iasiului. Frontul se stabilizase printr-un “respiro” ce se parea a se prelungi, instaurandu-se de fapt linistea de dinaintea furtunii.

Anul 1944

Revenind la paradoxurile inregistrate, pe intinsul tarii domnea o nefireasca armonie dublata de o relativa si ciudata imbelsugare. Adevarul este ca pana la acea data a primaverii lui '44 meleagurile romanesti fusesera ocolite de ororile razboiului, de un front in contact direct cu populatia civila si avutiile ei, fara sa mai adaugam teroarea incursiunilor aeriene din est, ca si inexistente.

La Bucuresti, in ultimele luni, exercitiile de aparare pasiva si de camuflaj pe timpul noptiilor fusesera tot mai dese. Se anuntase subit scurtarea anului scolar incepand din 31 martie! De unde sa stim la acea data ca evenimentele in curs vor determina, printr-un refugiu impus de aparitia cruntelor bombardamente cat si ulterior de inaintarea trupelor sovietice, o intrerupere a activitatilor scolare pana la 1 noiembrie in acelasi an.

Pe 4 aprilie '44 Bucurestiul era bombardat de aviatia americana la orele pranzului. Avioanele de bombardament insotite de protectia celor de vanatoare pana la Turnu Severin veneau de mult mai aproape (Italia). O serie de orase mari din Romania devenisera tinta bombardamentelor psihologice americane care cautau sa obtina demoralizarea si iesirea Romaniei din razboi: Constanta, Brasov, Galati au inregistrat pagube importante, exclusiv la nivelul populatiei civile, fara atacarea altor obiective (gari, fabrici etc.).
In acea zi de 4 aprilie, Bucurestiul traieste un adevarat carnagiu in zona Garii de Nord, Marfuri si Triaj pe fondul exodului de populatie civila ce se refugia din calea frontului din Bucovina si Moldova catre Oltenia si Banat. Mii de oameni au fost ucisi de exploziile bombelor si de suflul lor. Atunci a murit si artistul Vasilache (Stroe si Vasilache), facut “afis” pe zidul cladirii langa care a fost surprins…

In plina perioada de bombardamente am trait clipe dramatice parasind Bucurestiul in dupa-amiaza de 5 aprilie 1944. Am traversat Ploiestiul cu intreaga familie incarcata intr-un autocamion cu prelata si cu o bruma de lucruri de pret salvate in drumul nostru spre via Radalicella, unde impreuna cu mama si cu Teti am ramas in refugiu pana la 6 septembrie 1944.
Retragandu-ne spre vie pe Soseaua Buzaului, dupa iesirea din Ploiesti ne-am incrucisat cu o coloana militara (la nivelul unei divizii), scoasa din lupta si trimisa spre refacere in interiorul tarii. Venuau direct de pe front intr-o imagine lugubra: figuri descompuse, obosite, haituite. Toate acestea le inregistram pe fundalul trist, demoralizant al ruinelor fumegande din Ploiestiul bombardat.

La vie, prima masura adecvata incercarilor ce ne amenintau la tot pasul ziua sau noaptea a fost construirea unui adapost anti-aerian. Sub amenintarea bombardamentelor sovietice, acesta fusese initiat in 1941 la nivelul unui simplu adapost cu trepte. In 1944 a fost amenajat cu barne, dulapi grosi si un strat compact de pamant deasupra. Era amplasat la circa 25 metri de casa si putea fi folosit de 8 persoane.

Bombardamentele

In restul lunii aprilie (1944) au fost dimineti intunecate, pline de ceata joasa, artificiala, declansata de nemti. Vizibilitatea era posibila numai la cativa metri. Prin ceata se distingeau zgomote infundate de motoare de avion.

Intr-o dimineata eram in curte, imbracat cu o camasa alba. Spre surprinderea mea am observat cum camasa se pata cu picaturi proaspete de sange care cadeau din ceata deasa. Pete compacte de sange au aparut si pe celelalte alei ale gradinii. Toate supozitiile ne duceau catre avarierea unui avion. Poate parti din el cu piloti raniti sau sfartecati se detasasera in vazduh. Sau poate un pilot ranit foarte grav se lansase prin parasutare.

Au venit si zilele frumoase, insorite, odata cu luna mai si timpul se scurgea in aceeasi nesiguranta. Beteala sclipitoare cu zumzetul ei continuu si imperceptibil lansata de aviatia de bombardament americana cu menirea de a deruta inregistrarile radarelor germane era acum o obisnuinta in decorul cotidian. Arareori, din adancul vazduhului se rostogoleau rezervoare suplimentare goale, de aluminiu, ale bombardierelor americane.

Bombardarea Ploiestiului incepea zilnic la orele 12 si lua sfarsit in jurul orelor 14. Simptomatic, dupa sunarea alarmei propriu-zise, anuntata prin radio de catre “Ilse Zwo” apareau in zarile sudice ale orizontului escadrile de vanatoare romanesti de la Mizil impreuna cu cele de la Targsor si Pipera. Cele aproape 60 de aparate IAR aveau menirea sa izoleze, sa hartuiasca si eventual sa doboare bombardiere americane razlete, avariate de puternica artilerie antiaeriana germana.

Un adevarat spectacol se declansa in noptiile in care britanicii de la RAF aveau misiunile lor in zona. Piloti desavarsiti, cautau sa penetreze si sa deruteze apararea concentrica a nemtilor. Totul debuta in alarmele nocturne prin modulatia scurta dar repetata a sirenelor de la uzine sau de la schelele sondelor. Imediat dupa, apareau fascicule de lumini puternice de la reflectoarele ce brazdau cerul, intersectandu-se sporadic cand pareau sa gaseasca pe inamic. In fine, cand avioanele ajungeau in zona vizata a obiectivelor, lansau multiple parasute luminoase care straluceau multicolor, spectaculos si feeric peste vai si dealuri, luminandu-le clar ca lumina zilei. Abia in final se dezlantuia canonada tunurilor antiaeriene, intrerupta de izbucnirea bombelor ce rabufneau infundat, de multe ori fara sa tinteasca obiectivul, ci numai pentru a usura bombardierul fugarit peste tot de reflectoarele necrutatoare.

A doua zi, linistea si pacea se instalau armonios printre dealuri si vai, dar numai pana la orele 12, cand caruselul reincepea prin aparitia inspaimantatoare si strivitoara a stolurilor argintii si sinistre din bataia soarelui. Avioanele se apropiau implacabil spre rafinariile orasului dupa un viraj prealabil de 120 grade est-vest, viraj ce oferea escadrilelor americane in misiune avantajul evident de a nu avea soarele in fata si de a pastra, dupa bombardament, directia de intoarcere spre Turnu Severin si spre Adriatica.
De multe ori cadenta si angajarea in formatie geometrica de lupta a zecilor de escadrile americane era dereglata, dar tactica bombardarii in covor reusise sa se impuna in ciuda avioanelor doborate sau neintoarse la bazele de plecare.

Dincolo de gara Albesti-Muru, pe campia dinspre Zanoaga, nemtii construisera un Ploiesti fals, care noaptea sa dea imaginea unui oras ce nu aplica corect prescriptiile unui camuflaj drastic, prin realizarea unor baracamente dotate cu lumini razlete care sa deruteze astfel orientarea britanicilor. Se spara astfel ca pilotii, hartuiti fiind de multimea de reflectoare, vor cauta sa-si plaseze bombele pe falsul Ploiesti.

Pentru toti copii si adolescentii din Valea Mieilor, aflati in refugiu si intr-o vacanta prelungita, dupa amiezile erau de regula o perioada placuta a zilelor fierbinti de vara, cel putin pana incepea sa se intunece. Grijile si tensiunea bombradamentelor era intrerupte cu desavarsire.
Se organizau meciuri de volei intre echipele Valea Mieilor si Urlati ce se jucau pe terenul improvizat de “La Mitica’ncura lume” (rascrucea de la gigantica soava), pe drumeagul din fundul vaii, acolo unde era si o bisericuta. Terenul il numiseram Bazarau. Din echipa vizitatoare a Urlatiului facea parte si internationalul ploiestean, student la medicina, celebrul Melonte Popescu. Mai erau si Puiu Tiganescu, baiatul primarului din Urlati, proaspat absolvent al Liceului Sf. Sava din Bucuresti si multi altii. Intorceam si noi vizita celor din Urlati care ne invitau, baieti si fete, sa ne scaldam la strandul unei societati petroliere din Valea Nucetului.

Un August fierbinte

Intr-o dupa amiaza de august '44 am zarit la confluenta drumului nostru (al viilor Grunau si Eustatiu) cu drumul vicinal ce mergea catre Cricov doi indivizi de circa 30-35 ani, imbracati in pantaloni si camasa militara, nebarbieriti de cel putin doua zile. Intrebandu-i ce vie cauta, pareau a fi cam incurcati. Auzind de la mine ca tatal meu si unchiul meu erau ofiteri, au renuntat sa mai inainteze spre noi. In mintea mea a incoltit suspiciunea asupra adevaratei lor identitati. Cei doi, intuind ce se intampla in mintea mea si incercand sa motiveze prezenta in zona au justificat, parca trezindu-ma la realitate, ca frontul se apropie, iar ei ca specialisti in balistica cerceteaza in prezent dealurile, cautand potentiale pozitii, cat mai strategice, pentru amplasarea unor baterii grele de camp. Cei doi au transat discutia, intentionand in mod vizibil sa se descotoroseasca de mine, care doream acelasi lucru, fiindca era clar ca daca nu erau spioni parasutati erau niste dezertori care cautau haine civile si mancare fara alte complicatii. In seara respectiva, dupa ce am aprins fitilul lampilor cu gaz, am fost mai atent ca altadata la latratul celor trei dulai.
Peste numai cateva saptamani, larma cainilor in puterea noptii si lasatul sarmei ghimpate, de regula langa stalpi, va marca strecurarea printre gospodarii, ocolindu-le sistematic, a ostasilor germani care supravietuisera ofensivei sovietice si intoarcerii armelor de catre fostii lor camarazi romani. In goana lor nebuna, nemtii cautau obsedant nord-vestul dupa busola.

Spre sfarsitul zilelor fierbinti din august, comunicatele militare ale Statului Major Roman anuntasera declansarea unei mari ofensive sovietice la Iasi, care s-a extins imediat pe frontul Basarabiei. Rusii exploatand cu succes capetele de pod de peste Nistru, situate la nord si sud de Tighina prefigurau intentia unei actiuni de incercuire a trupelor germane care rezistau in intrandul de la Chisinau.

Era limpede ca directia presiunii trupelor maresalului sovietic Malinovski actiona paralel cu cursurile Prutului si Nistrului, precum si paralel cu Carpatii Rasariteni, impiedicand transformarea acestora in obstacole naturale pe directia strategica est-vest, directie care reprezenta sensul firesc al marii ofensive sovietice. Astfel, liniile logistice si de aprovizionare ale armatei a 4-a romane (gen. Steflea) erau amenintate sa devina subit foarte scurte si in curand sa nu mai fie strategic functioanle deoarece replierea/retragerea trupelor romane spre vest era neoperationala, granita cu Ungaria fiind situata pe lantul muntilor Carpati conform Dictatului de la Viena.
Totusi, desi ofensiva sovietica din 19 august 1944 nu se caracteriza prin surpriza, ea fiind previzibila din luna aprilie a aceluiasi an, aceasta actiona sinergic pe conlucrarea a doua fronturi ale armatei: Frontul 2 Ucrainean/marsal Malinovschi si Frontul 3 Ucrainean/maresal Tolbuhin. Prima grupare actionand in sectorul Iasi - Targu Frumos - Podul Ilioaiei, avand o actiune manevriera de rupere, a doua grupare in spatiul Chisinau-Tighina, avand o actiune de fixare, ulterior de lichidare potentiala a incercuirii preconizate.

Comunicatele Statului Major se limitau la exprimari conventionale, ambigue, ca: “lupte deosebit de crancene, cu pierderi de ambele parti” sau “trupele noastre s-au repliat pe pozitii dinainte stabilite”. In intervalul scurs de la 19 la 24 august 1944 nu s-au inregistrat evenimentele militare scontate de sovietici: “ruperi de front care sa finalizeze crearea unor brese, exploate de patrunderea unor forte de izbire si realizarea unei batalii decisive cu incercuiri si nimiciri de forte si tehnica militara cantitativa”.
In aceasta perioada armatele 6 si 8 germane intercalate intre armatele 3 si 4 romane (la nordul si sudul frontului romano-german Ucraina de Sud comandat de generalul Hans Friessner) au conlucrat loial si camaraderesc, frontul fiind unitar si omogen ca eforturi de coordonare si in special continuu ca articulare de mari unitati.

Evenimentele politice, care au determinat practic modificarile in raportul de forte de lupta prin actul de la 23 August '44 au intrerupt efectiv planul de campanie prin care se executa o retragere controlata a trupelor Axei pe linia fortificata de cazemate Focsani - Namoloasa - Galati. Odata cu oprirea trupelor sovietice, pe acest aliniament, maresalul conducator Antonescu ar fi putut duce tratative convenabile cu Moscova pentru incheierea unui armistitiu.

In cadrul frontului dezarticulat prin iesirea din ostilitati a Romaniei, s-au creat goluri de neinlocuit prin desprinderea din dispozitivul “Ucraina de Sud” a armatelor a 3-a si a 4-a romane care asigurau flancurile Armatelor a 6-a si a 8-a germane, situatie care le-ar fi pus pe cele din urma in situatia de a fi incercuite si nimicite de catre sovietici.
Pana la urma, cu efectivele descompletate, avand pierderi apreciabile, armatele a 6-a si a 8-a germane au rupt contactul cu inamicul sovietic si au trecut in grupuri de lupta independente Carpatii Rasariteni. Trecand in podisul Transilvaniei s-au reconstituit in structurile initiale si au refacut linia frontului impreuna cu cele 3 armate ungare. In continuare, dupa 1 octombrie '44 aceleasi mari unitati germane iau parte la luptele de la Lacul Balaton, Budapesta si la cele din Muntii Tatra.

In seara zilei de 23 August am receptionat in sufrageria viei din Valea Mieilor la aparatul de radio Philips proclamatia Regelui Mihai privind incheierea armistitiului (lucru care avea sa se intample abia pe abia pe 12 septembrie) cerut de catre poporul roman. Regele anunta iesirea din razboiul dus impotriva URSS cat si impotriva celorlalte Natiuni Aliate (Marea Britanie si SUA). Se anunta si intoarcerea armelor impotriva armatei germane. In noua ipostaza, armatele romane alaturi de trupele “glorioasei armate sovietice”, vor elibera teritoriul tarii de fortele germano-ungare, realizand anularea Dictatului de la Viena prin recuperarea Ardealului.

A doua zi tineretul din Valea Mieilor si invitatii nostri obisnuiti din Urlati ne-am intilnit pentru ultima oara pe terenul de volei dintre pitorestile noastre vii si asezari.
Nimeni dintre noi nu avea chef de joc, napaditi fiind de fel de fel de ganduri cenusii, numarand zilele foarte putine pana ce armatele puhoiului bolsevic se vor revarsa spre centrul tarii, atingand si zona noastra pe directia Buzau - Ploiesti.
Si-a facut aparitia dinspre viile Babes si un tanar mai rasarit decat noi, cu vreo 10 ani mai mare, purtat de o cabrioleta. Era chiar fiul marelui proprietar viticol, co-asociat al firmei “Babes si Rasnoveanu”, celebrul restaurant din Bucuresti, de pe Calea Victoriei. Personajul era in posesia comunicatelor militare care anuntau orasele “eliberate” prin actiunea victorioasa a Armatei Rosii care cucerise Bacaul si se scurgea spre sudul Moldovei. Tanarul Babes, implicat in actiunile si afacerile tatalui sau, ne spune grav ca vom avea mari deceptii cei care, inca optimisti, asteapta cu incredere sosirea armatelor sovietice “eliberatoare”. Ne vom trezi curand la realitate cand hoardele barbare ale trupelor bolsevice vor da cu nasul de atmosfera burgheza si cea a “mosierilor exploatatori” viticoli. Se vor face reforme sociale printre devastari si violuri, a incheiat tanarul atentionarea. Trebuie spus ca previziunile mentorului nostru ne-au parut exagerate si ne-au socat. In faptul serii ne consolam ca cel putin numai asteptam a doua zi bombardamente anglo-americane, care incetasera definitiv.

Trebuie sa precizez ca inca inainte ca evenimentele in curs sa se precipite, eram obsedat de imagini recente ce reprezentau retragarea frontului germano-roman sub presiunea constanta a armatei rosii revarsata de la Cotul Donului pana pe meleagurile nostre. In inchipuirea mea vedeam o inclestare intre inamicii principali - rusi si nemti - disputandu-se pozitie cu pozitie, transee cu transee. Pe dealurile cu vii vedeam amplasate tunuri camuflate chiar si in spatele casei noastre. Macabra linie a frontului trebuia sa ne separe pana in ultimul moment: lumea libera care inca se retragea si lumea fortelor demonice ce se revarsa implacabil, parjolind viata si extirpand orice forma de civilizatie, traditie si bunastare.

In mare graba am inceput operatiile de transformare a gospodariei. Incepusem sa camuflam intrarea in pivnita boltita de sub casa, care avea o singura scara de acces cu trepte largi de piatra, demontand usile masive de stejar de pe tocul existent, construind un paravan de scanduri si amplasand butoaie mari la intrarea improvizata. Astfel am facut o cosmetizare constructiva a intrarii in pivnita simuland doar o nisa, cu pardoseala falsa. In spatiul nisei simulate am depozitat ca pretext functional catava putini, hardaie si butoiase mici.

De acum urma asteptarea care nu a durat prea mult. Emisiunile prinse la radioul nostru ne comunicau ca intre timp prezenta trupelor sovietice (nespectaculoase in viteza de inaintare) nu va intirzia sa se faca simtita si in zona noastra.

Urma o zi de foc la propriu si figurat. Fiind inca august, ziua continua sa fie lunga. Inca de la orele tarzii ale noptii dinspre 28 spre 29 august in intunericul de nepatruns si al cerului de acum parasit de raidurile aviatiei ango-americane si implicit de prezenta iscoditoare a multiplelor reflectoare s-a distins zgomotul surd si scrasnetul de frane al motoarelor tancurilor sovietice. Acestea aveau sa cantoneze la Albesti, in limita cursului raului Cricovul Sarat, sub imperiul prudentei nedepasind acest aliniament natural tactic pana in ziua urmatoare. Apoi o tacere desavarsita, dar prevestitoare a unor evenimente dramatice a cuprins toata zona in care nu se realizase contactul intre invadatorii sovietici si fortele antiaeriene germane din zona petroliera Ploiesti - Valea Prahovei.

Pe 29 august '44 inainte de spargerea zorilor, vazduhul a explodat subit prin declansarea katiuselor sovietice si prin asurzitorul uruit al tancurilor ce demarau spre amplasamentele tunurilor germane de pe Valea Calugareasca - Chitorani - Bucov, acolo unde inca de acum 3 ani era pozitionata strategic divizia a 5-a antiaeriana germana a generalului Kuderna.
Astfel, actionand din capetele de pod realizate inca din seara zile de 28 august peste Cricovul Sarat - atat paralel cu soseaua nationala cat si la sud de aceasta, pe axul caii ferate, tavalugul sovietic depasise podul rutier si iesise din Albesti. Intre timp, trupe din armata a 4-a romana flancate de trupele Frontului II Ucrainean Maresal Malinovski au declansat ofensiva spre Ploiesti. Varfurile de lance ale celor doua mari grupari romano-sovietice erau: pe zona de ses, pe axul feroviar, Divizia 18 infanterie romana, iar pe sub dealuri, pe soseaua nationala, unitati de tancuri din brigada a 6-a moto-infanterie sovietica. Angajamentul inevitabil dintre sovietici si nemti s-a produs la orele timpurii ale zilei, trupele sovietice fiind oprite si obligate sa se desfasoare in evantai larg pe campie cat si prin viile de sub dealuri de catre focul concentrat al apararii din zona Valea Calugareasca – Chitorani. Tunurile antiaeriene de 88 mm erau amplasate in imediata apropiere a soselei si nemtii au valorificat cu eficienta maxima lupta la sol, scotand din lupta zeci de tancuri sovietice. In criza de artilerie anti-tanc, aceasta intrebuintare schimbata in lupta la sol fusese practicata in premiera cu 2 ani inainte de maresalul Erwin Rommel in Africa de Nord, dand un randament cu mult peste asteptari. Trebuie spus ca avand superioritate cantitativa si manavriera, tancurile sovietice au obtinut, cum era si firesc, intrarea in Ploiesti pana in seara zilei. De asemenea, trebuie remarcat ca in dramatica inclestare amplasamentele germane de tunuri nu aveau linii de retragere. Aceasta a cauzat lipsa de luare de prizonieri si chiar lichidari (executii) de militari germani care supravietuisera luptei si incercasera sa se predea conform uzantelor internationale. Mai favorizate au fost pozitiile de amplasare ale tunurilor germane situate la Bucov (6 km de Ploiesti) unde Valea Teleajanului din imediat apropiere a permis majoritatiii trupelor germane sa se strecoare spre Ardeal prin Slanic, fara tehnica militara grea care ii ingreuna la deplasare.

Astfel, in conditiile defectiunii romanesti prin actul de la 23 August, o buna parte din efectivele armatelor a 6-a si a 8-a germane au scapat din incercuirea ce se prefigura la Chisinau unde frontul a fost complet dezarticulat prin iesirea din lupta a romanilor. Prin ruperea contactului cu inamicul sovietic, grupul de armate Ucraina de Sud, de sub comanda generalului Hans Friessner a fost lichidat. Dupa cum am relatat, suprafata Ardealului a fost singura zona din Romania in care fortele germane printre care si armatele a 6-a si a 8-a s-au restructurat si rearticulat din mers.
Recucerirea completa a Ardealului (cel de Nord fusese cedat prin Dictatul de la Viena) de catre armatele 1 si 4 romane a fost finalizata la 1 octombrie 1944. Dupa aceasta data teatrul de razboi iese din perimetrul hotarelor firesti ale Romaniei, mutandu-se in Ungaria si Cehoslovacia, cu participarea a 16 divizii romanesti.

Trebuie subliniat ca via noastra din Valea Mieilor Urlati a fost scutita prin actul de la 23 August de parjolul pricinuit de retragerea succesiva care parea inevitabila. Am fost ocoliti si de jafurile si de crimele bandelor de invadatori. Armata sovietica ce depasise in revarsarea ei aliniamentul Ploiesti – Urlati - Muru concentrase un adevarat tavalug pe directia strategica, fara dislocari de trupe in zonele de ramificari laterale.

Incepand cu a treia zi, aspectul structural al armatei sovietice se schimba. Marile unitati sovietice utilate consistent cu tehnica moderna americana (camione Studebaker si tancuri) se scursese fara a fi intilnit o rezistenta consistenta, realizand o bresa de mare anvergura. Beneficiasera de mobilitatea lor si de factorul surpriza cauzat de iesirea tarii noastre din camaraderia de arme romano-germana. Acum, aceste divizii calite in lupte si cu aplombul unei dotari moderne incetasera sa curga fluent pe drum. Aparea pe soseaua ce venea dinspre Moldova o armata statica, cu aspect asiatic, un puhoi cu carute, cu corturi de campanie si cete de cazaci calari. Un imens furnicar cu aspect de hoarda. Intregul tablou care survenise era perfect vizibil de pe dealul viei noastre de la Valea Mieilor si etala ca in palma noul “castru” de campanie al trupelor cuceritoare din al doilea esalon sovietic care se stabilise chiar dincolo de albia Cricovului Sarat, spre intrarea Urlatiului, unde la limita Baraganului cantonase o subunitate de infanterie. Semnificativ era pentru cel ce privea ca astfel de esantioane ale Armatei Rosii au coplesit prin cantitatea lor inepuizabila faima blietzkrieg-ului. In vastitatea stepelor rusesti, pe noroaie si geruri cu troiene de zapada au infrant mitul invincibilitatii tehnice de razboi germane. Era dezolant, nu numai pentru prestigiul german, dar si pentru orgoliul european. Aceasta era adevarata fata a armatei lui Stalin, si nu expresia primului esalon mecanizat si blindat, care exprima eficacitatea inzestrarii de lupta cu tehnica americana primita prin Murmansk si Arhangelsk.