memorii Radu Mihai Dimancescu (1929-2017)

La final


Dupa sfarsitului razboiului administrarea viei (gospodaria si muncile viticole) a fost coordonata de catre Alice Grunau Popescu si in final de Radu Grunau, doi dintre cei 3 mostenitori. Sora lor, Gabriela Grunau, se dedicase cresterii nepotilor (Alexandra si Paul Radu - copii lui Radu Grunau cu Viorica Bratianu) la conacul Bratianu de la Badulesti.

Impotriva cursului evenimentelor, se efectueaza mai multe sedinte de expertiza in cadrul procesului de validare a solului, privitor la o eventuala exploatare petroliera. Proprietarii viticoli locali au castig de cauza, primind drept de exploatare pentru "titei, ozocherita si orice alte substante bituminoase din subsolul terenului". Concesiunea se facea pe termen de 50 de ani de la promulgarea Constitutiei (adoptata in 1923, deci pana in 1973), data deciziei fiind 4 iunie 1947.

La inceputul anului 1948, la 2 luni dupa abdicarea fortata a regelui Mihai, fiind student la Politehnica (sectia Silvicultura, pe urmele bunicului, profesorul Paul Adolf Grunau) si membru al Tineretului National Liberal, am fost arestat de catre Securitate. Am executat doua condamnari politice pentru pentru crima de uneltire si activitate subversiva impotriva regimului popular. In total 11 ani.

In anul 1952, toate proprietatile viticole din Valea Mieilor sunt comasate in patrimoniul Gospodariilor Viticole de stat Valea Calugareasca si Urlati. In compensatie pentru confiscarea viei si gospodariei (vila, pivnita si crame) fostei proprietati Grunau din Valea Mieilor, Primaria Urlatiului ne-a oferit via si gospodaria profesorului universitar Olivier Slavescu de la Jercalai, stramutat la randu-i.
Operatiunea a fost facuta in conditii fortate si insotita de sentimente de trista resemnare de unchiul meu Radu Grunau, devenit intre timp pensionar.

In anul 1955, dupa mari sacrificii materiale, unchiul meu ia hotarirea de a dona catre Patriarhie via de la Jercalai (fosta Slavescu), casa cu pivnita si crama, precum si toate utilajele viticole.

In anul 2008, aflandu-ma in vizita la bisericuta din Jercalai am inchis un cerc de amintiri.
Biserica maramuresana de lemn – datata 1731 – fusese donata in septembrie 1928 de locuitorii satului Luceriu de pe Valea Muresului “bunei noastre Regine-vaduve (Maria) pentru ca sa o aseze langa castelul de la Bran” (“Gazeta Transilvaniei”, nr.93 din 8 septembrie 1928).
Dupa sfarsitul razboiului, bisericuta fusese in pericol de a se degrada. Recuperata de fostul patriarh Teoctist, biserica de lemn a fost stramutata la Jercalai in 1954, in imediata vecinatate a fostului conac Slavescu, care va deveni intre timp resedinta patriarhala.

Mi-a facut o deosebita placere sa fac cadou preotului paroh Cleopa o copie dupa un tablou realizat in 1934 de Dominita Ileana, tablou care infatiseaza bisericuta de lemn pe vechiul amplasament de langa castelul Bran.
Exact in ziua in care am facut acest gest simbolic, parintele Cleopa savarsea slujba de un an de la trecerea la cei vesnici a patriarhului Teoctist, salvatorul bisericutei.

Dupa anul 1989, deci dupa trecerea unui interval istoric de 34 ani, s-a creat cadrul legislativ pentru compensarea vechilor proprietari cu actiuni la fostele IAS-uri. Calitatea de actionar se transpunea in primirea in fiecare toamna a unor sume simbolice de bani sau prin recompensarea in natura prin vin livrat direct din crama fostului IAS Urlati, devenit intre timp Videlmar Urlati. Din vechii mostenitori pe linie de Grunau (Ella, Radu si Alice) in numar de 5 aflati in viata (3 din partea lui Alice si 2 din partea lui Radu Grunau), din considerente legate de prezenta in tara sau de prioritatile exprimate pe legile de recuperare a proprietatilor, doar subsemnatul Radu Dimancescu (casatorit cu Ileana Velea/1964 si avand 2 copii: Alin Mihai/1966 si Monica Gabriela/1968) m-am implicat activ in demersuri birocratice pentru a deveni actionar la Videlmar Urlati.

Dupa cativa ani am optat pentru punerea un posesie. Reimproprietarirea nu s-a putut face pe vechile amplasamente, devenite in anii de dupa ‘89 o paragina, viile nelucrate murind incet. Via care ni s-a atribuit in anul 2003 (fara casa/vila, pivnita, crame si utilaje) avea o suprafata de 6,25 ha fiind situata in lunca Cricovului Sarat, in apropierea Putului Frumos. Am predat stafeta pentru scurt timp catre fiul meu - Alin Mihai Dimancescu - care timp de 5 ani s-a ocupat de administrarea viei. De data aceasta nu mai aveam un loc in care sa tragem pe timpul lucrarilor sau in vacante. A urmat o perioada de investitii, de supraveghere a viei si a lucrarilor prin drumuri facute de la Bucuresti saptamanal sau zilnic, dupa caz.

Prinsi la mijloc intre interesele fostelor IAS-uri privatizate politic (cu mici exceptii), posesoarele unor mari suprafete de vii si sustinute de o vinificatie industriala, pe de o parte si o viticultura a micilor proprietari, ramasa in urma ca utilaje si forta de munca, dependenta de vanzarea strugurilor ca materie prima, in lipsa capacitatilor de procesare si depozitare, de cealalata parte, am luat impreuna cu fiul meu hotararea de a ne desparti de ceea ce am crezut ca putea sa readuca frumoasele amintiri si trairi pe care familia mea le-a avut la via Radalicella pe parcursul mai multor generatii.
Dupa '89 amandoi fusesem cuprinsi de entuziasm, dar ar fi trebuit ca sa reusesc ca pe langa a-i avea din nou alaturi de mine pe cei care se prapadisera in acesti ani, sa intorc si firul istoriei. Catre o perioada cu care, din pacate, nu ne vom mai intalni niciodata: Romania romantica a burgheziei si mosierimii viticole, cu bunul simt, valorile, idealurile si dragostea de viata si frumos pe care propaganda comunista a incercat sa o rastalmaceasca.

Nu ne-am despartit de aceasta a doua vie, palida consolare si reparatie morala, inainte de a aduce un ultim omagiu celui care s-a dedicat in totalitate supravietuirii viei in perioada de dupa razboi: colonelul Radu Grunau. Strugurii Merlot pe care i-am cules in toamna lui 2004 au fost procesati la crama Serve din Ceptura (comuna de langa Urlati) fondata de contele francez Guy Tyrel de Poix. Din ei s-a facut o parte din productia acelui sezon a Vinului Cavalerului, marca apreciata de cunoscatori in restaurantele si magazinele din tara.
Un ultim omagiu adus cavalerului Radu Grunau de la Cavaleria Regimentului 9 Calarasi si viei Radalicella!


- Sfarsit -


din aceeasi serie:


3 comentarii:

  1. Sunt coplesit de lectura acestor memorii, adevarate pagini de istorie. Eu am 40 de ani, asadar cunsoc acea perioada doar din istorisirile celor ce au trait acele dramatice timpuri.Mi-au sunat extrem de familiare invocarea acestor evenimente. Bunicii mei erau din Bucovina, Tinutul Hertei, aveau acolo domenii,paduri, pasuni...s-a ales praful de tot si ce e mai grav ca bunica mea nu a putut supravietui acelei imagini si s-a stins distrusa sa vada ca munca de generatii intra sub cizma sovietica. Au suferit toti ai mei pe motiv de "origine nesanatoasa" neputand termina nici facultati sau sa ocupe functii importante ani si ani de.a randul. Regretul cel mai mare il am ca niciodata Romania nu va mai cunoaste acele timpuri de dinaintea celui de-al doilea razboi in care cultura era cultura, oamenii de calitate isi aveau locul lor si cand, toate in definitiv erau aranjate in fagasul lor. Va multumesc pt impresionanta munca depusa in a prezenta aceste memorii. Cu consideratie, Mircea Grig

    RăspundețiȘtergere
  2. @ mircea grig: multumesc de aprecieri! va veni si o vreme in care lucrurile vor reintra pe "fagasul lor", dar pentru asta e de datoria noastra sa mentinem ca reper amintirile vii!

    RăspundețiȘtergere
  3. De-a dreptul tulburătoare aceste memorii.

    RăspundețiȘtergere